☺☺Cecilia Ştefănescu - Legături bolnăvicioase

Pe coperta I a cărţii Legături bolnăvicioase de Cecilia Ştefănescu (reeditare, Polirom 2006) scrie, ca un fel de subtitlu: Roman ecranizat in regia lui Tudor Giurgiu. Ei da, reclama e sufletul comerciului, ca să mă exprim ca pe frontonul vechiului liceu Kretzulescu. Se pare că romanul a avut mare succes, de s-a făcut şi un film după el. Sigur că primul gând te duce la Legăturile periculoase ale lui Choderlos de Laclos, carte cu vreo două secole mai veche, dar ecranizată şi ea.

Dacă primul gând e la scandalosul epistolar francez, al doilea e să citeşti, totuşi, cartea Ceciliei Ştefănescu. Despre ce e vorba? Greu de spus - şi uşor în acelaşi timp. Se dă o naratoare-personaj de sex feminin, dotată desigur cu o sensibilitate deosebită, cultivată (şi) prin tot felul de experienţe ciudate în copilărie/adolescenţă şi se plasează (spre experimentare?) în mediul studenţesc de la Facultatea de Litere (aceea din Edgar Quinet, unde cunoscătorii îşi vor aminti de cele două bănci de piatră din holul de la parter). Studenta, ins de altfel plin de ambiguităţi, idiosincrazii, mofturi snobism şi alte cele ce se mai cer studentului la Litere se pune pe experimentat în generosul domeniu al sexualităţii feminine. O cunoaşte pe Alex, colegă de facultate cu ea. La început am căzut în cursa întinsă de autoare şi am crezut că Alex e bărbat, ceea ce poate nu era chiar greşit, Dumnezeu mai ştie ce sex au personajele cărţilor din ziua de azi! Cele două tinere trăiesc o intensă poveste de dragoste lesbiană, cu scene de un erotism la început soft, apoi, cu crescendo, ceva mai hard, cu toate năbădăile care - se spune - agită relaţiile homosexuale:

Ne chercheliserăm amândouă, stăteam împreună într-un pat, strânse una în alta, în cameră era aproape beznă [...], am fumat două ţigări cu iarbă pe care le cumpăraserăm de la un coleg, ne-am amuzat de situaţie, ne-am strâns în braţe, ne-am îmbrăţişat; s-a aplecat peste mine, cu ochii puţin umeziţi (Cristoase, ce-o mai iubeam!), mi-a mângâiat fruntea, pentru prima oară îmi era frică de sex (care-mi bătea ca o inimă între picioare), [...] i-am simţit [...] palmele care coborâseră de pe umeri pe sâni, prin bluză etc.

Cititorule scandalizat, nu te întrebi unde sunt vremurile când Blaga auzea din pieptul unui turn/cum bate ca o inimă un clopot? Acum inima continuă sa palpite, dar s-a mutat ceva mai jos, spre pubis. În rest, fetele peripatetizează prin Bucureşti, cutreieră cartiere mai mult sau mai puţin fashionable, eroinele experimentează (cu mult mai puţin entuziasm) şi relaţiile cu băieţi, dar se reîntorc mereu (l'éternel retour?) una la cealaltă. Totul e de fapt un fel de lasă-mă şi nu-mi da pace, iar atitudinile şi trăirile personajului central pendulează între extaz şi inerţie, între bulimie şi anorexie sau între teamă şi curaj (psihiatrii vor spune, cred, că asemenea oscilaţii nu sunt tocmai rare la una şi aceeaşi persoană). Interesant e că atunci când studenta noastră asistă, fără să vrea, la o scenă între doi bărbaţi homosexuali petrecută, fatalmente, în parcul Operei, ea e oripilată, semn că lipseşte solidaritatea de breaslă.

Explorarea sexualităţii, sexul incert/ ambiguu sau scandalos (avem chiar şi elemente de incest între personajul central şi fratele ei) trimit, poate şi printr-un anume baroc al exprimării, la unele scrieri ale lui Mircea Cărtărescu. Nu mă omor după acelea, dar măcar reprezintă originalul. Ceea ce scrie Cecilia Ştefănescu arată mai degrabă a copie. Marele noroc ar fi că autoarea nu povesteşte prea multe vise. Avem în Legături bolnăvicioase multă zbatere lexico-sintactică, pagini întregi sunt scrise cu litere stil bold, o fi şi asta un fel de batere de şa să priceapă iapa de cititor că acolo e ceva deosebit/special/important. Există şi un fel de capitol recurent, mereu intitulat My Sweetest Box, unde se povestesc (fatalmente şi nemilos, în dulcele stil bold) diferite amintiri din copilărie cât se poate de nehumuleştene. Dacă ansamblul rămâne forţat şi există adesea o disproporţie între artileria scriitoricească desfăşurată pe câmpul de bătaie şi rezultatul artistic, sunt în carte şi momente mai reuşite. Remarcabil e pasajul (întins, dar de data asta nu supărător) consacrat dulciurilor, ce aminteşte, întrucâtva, de Emil Brumaru în a sa Elegie (O, vechi şi dragi bucătării de vară...).

Dar cum se pare că romanul a avut succes, probabil mulţi cred că autoarea e pe drumul cel bun. În aceiaşi termeni rutieri, am mari rezerve că e pe un drum pur şi simplu. N-am să spun precum un muncitor de pe un şantier care exclamă, văzând-o pe eroină împreună cu Alex şi bănuind că ceva nu e cuşer la fetele astea: „Familia, copiii, casa în general s-au dus dracului. De-acuma, lumea e a ciudaţilor.” Din partea mea, să fie a ciudaţilor (şi) literatura, dar a unor ciudaţi mai cu talent.