miercuri, 3 martie 2010

☺☺☺☺Alexandra Tomiţă - O istorie „glorioasă” (Dosarul protocronismului românesc)

Nu ştiu să mai fi apărut la noi o lucrare de sinteză despre aşa-zisul fenomen protocronist, aşa că m-a interesat să cumpăr şi să citesc cartea Alexandrei Tomiţă - O istorie „glorioasă” (Dosarul protocronismului românesc) publicată de Cartea Românească în 2007. Naşul protocronismului a fost Edgar Papu în 1974, iar în jurul noului concept (nou, de fapt, doar în aparenţă) s-a alcătuit destul de repede o grupare militantă agresivă şi deloc inocentă în raporturile ei cu puterea politică şi cu necesităţile sale de legitimare (Dan Zamfirescu, Constantin Sorescu, Mihai Ungheanu, C. V. Tudor, Artur Silvestri şi destui alţii).

Alexandra Tomiţă procedează metodic şi cu acribie. Sprijinindu-se (uneori poate un pic cam mult, dar în esenţă legitim) pe lucrările lui Lucian Boia (Mitologia ştiinţifică a comunismului, Istorie şi mit în conştiinţa românească şi câte altele - vezi aici pentru un textul integral al unei lucrări), ea identifică rădăcinile mitologice ale fenomenului protocronist (văzut ca un fel de „terapie prin mit”, ca un mecanism de compensare pentru complexul de cultură mică şi periferică). E o abordare fertilă, căci ea oferă posibilitatea degajării unor trăsături constitutive ale protocronismului (numite mitologeme cu un termen preluat din teoria miturilor).

Pentru cine nu ştie, protocronismul e în esenţă o teorie a priorităţii în cultură (inclusiv în ştiinţă şi tehnică), o concepţie a lui avant la lettre. Românii au, cel mult, prioritatea (!) de a-l fi botezat, căci eforturi de afirmare a priorităţii (semnificativ, mai ales în ţările comuniste) s-au făcut cu mult înainte ca Ceauşescu să-şi lanseze revoluţia culturală în 1971. Să nu uităm bancurile cu Popov şi aparatul de radio! Pentru vestici, radiofonia fusese descoperirea lui Marconi/Tesla, sovieticii revendicau descoperirea pentru Popov. Puseseră Mendel şi Morgan bazele teoriei eredităţii în Occident, nu e nimic, la sovietici genetica era o pseudo-ştiinţă, iar ce se putea totuşi folosi din ea fusese descoperit de Miciurin. Bulgarii erau cu tracomania - se considerau urmaşi ai marelui popor trac, care era aşa şi pe dincolo... La noi, după un început timid (în anii ’50 nu se puteau proslăvi decât realizările sovietice), odată cu relativul dezgheţ din anii ’60 şi apoi mai intens odată cu afirmarea naţional-comunismului ceauşist, eforturile de descoperire şi justificare a priorităţilor au devenit foarte intense. A apărut o pletoră de lucrări care încercau să demonstreze pionierate româneşti unde cu gândul nu gândeşti. Bacovia a fost declarat precursor al existenţialiştilor, Heliade-Rădulescu şi chiar Creangă, precursori ai unor abordări psihanalitice, Alecsandri a fost umflat peste măsură fiind proclamat pionier al unei noi forme literare (pastelul), Neagoe Basarab, anticipator al lui Baltasar Gracian, Caragiale, înainte-mergător al teatrului absurd şi tot aşa, zeci, dacă nu sute de exemple de gugumănii aberaţii. Probabil cea mai mare victimă a protocronismului a fost Eminescu. El a fost considerat un atot-pionier, care a pus, de exemplu, bazele sociologiei ca ştiinţă, l-a anticipat cu decenii bune pe Einstein sau a avut contribuţii fundamentale la dezvoltarea economiei politice. Capitolul „O istorie glorioasă” e o ilustrare foarte variată a maniei de a găsi antecesori români în mai toate domeniile.

Consistente sunt şi discuţiile despre lupta de idei, atâta câtă a fost posibilă la vremea respectivă, purtată între protocronişti şi adversarii acestora, cei mai vizibili fiind N. Manolescu, Eugen Simion, Z. Ornea, Gh. Grigurcu etc. din ţară şi, cu mai multă eficienţă, dovadă atacurile violente la care au fost supuşi în organele Săptămâna şi Luceafărul, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca de la Paris. Autoarea cărţii arată că protocronismul a avut o miză multiplă, iar lupta din jurul lui s-a purtat pe planuri diverse. De pildă, una din dimensiuni a constituit-o linia de falie tradiţionalism/naţionalism/neaoşism vs. sincronism/modernitate. Protocroniştii s-au raliat - previzibil - la prima grupare, ba chiar s-a dus la un moment dat o furibundă campanie de desfiinţare a lui Eugen Lovinescu, care fusese cu greu recuperat după 1960. Iată cum şi tatăl, şi fiica au făcut obiectul ostilităţii protocroniştilor. O altă dimensiune importantă a constituit-o utilizarea protocronismului în scop pur (deşi niciodată declarat) propagandistic. Regimul comunist a făcut eforturi disperate de legitimare, iar protocronismul i-a oferit un instrument ideal de afirmare şi exacerbare a unor virtuţi naţionale pe care pretindea că le serveşte. Interesantă discuţia, în contextul respectiv, a cazului Noica, căci filozoful a devenit - din naivitate? - promotor (chiar dacă indirect şi nu prin asociere nemijlocită cu unele din figurile emblematice ale mişcării) al unora din ideile protocronismului. Un argument în plus pentru a considera proiectul de la Păltiniş un eşec şi o formă de refuz al modernităţii. Interesantă e şi relaţia lui Eliade cu ideea de protocronism. Istoricul religiilor a fost mult mai şmecher precaut (sufla probabil şi în iaurt după ce s-a fript cu ciorbă în perioada interbelică cauţionând extrema dreaptă) şi nu s-a lăsat folosit propagandistic.

Cartea Alexandrei Tomiţă e exemplară nu doar prin discuţia extrem de serioasă şi documentată pe care o face protocronismului, ci şi prin prezentarea destinului post-decembrist al ideii şi al corifeilor ei. Din idee n-a rămas mare lucru. Edgar Papu a mai agitat steagul prin revista România Mare - revista şi partidul cu acelaşi nume au preluat componenta naţionalist-extremistă a conceptului - până prin 1992-1993, când a şi murit. Mulţi din comilitoni au avut însă evoluţii spectaculoase. Despre C. V. Tudor nu cred că mai trebuie spus ceva. Detaliu picant: unul din cei mai activi publicişti protocronişti din anii ’80, un anume Artur Silvestri, s-a reprofilat după 1989, a intrat în afaceri şi a devenit conducător al unei mari organizaţii a dezvoltatorilor imobiliari. Aflu de pe internet că a murit anul trecut.

Pentru cei interesaţi de istoria ideilor şi curentelor de la noi, o carte de citit musai.

4 comentarii:

YukiAme spunea...

foarte fain articolul, o sa cau si eu cartea; raman transita cand ma gandesc ca la romana chiar am invatat toate aberatiile alea!!

Micawber spunea...

@ YukiAme

Daca va intereseaza mersul ideilor (literare) la noi, cartea e cat se poate de nimerita. Si daca vreti sa vedeti si ce alte tampenii vi s-au bagat/ vi se baga in cap la romana, recomand si volumul lui Eugen Negrici despre care am scris ceva mai demult. Ii zice Iluziile literaturii romane.

YukiAme spunea...

multam mult, o sa le caut;

daca se poate sa-mi spui cu 'tu', altfel o sa ma simt prost si o sa va spun domunle Micawber si nici nu-s asa de baba :)

Micawber spunea...

@ YukiAme

Spuneti-mi cum va vine mai usor la mana/gura, totul e sa pot fi deosebit de alte entitati de acelasi tip :)