☺☺☺☺ Mircea Horia Simionescu - Nesfârşitele primejdii

Reeditat în 2007 la Cartea Românească, romanul Nesfârşitele primejdii al lui Mircea Horia Simionescu mi-a stârnit la început rezerve, pentru că - să recunoaştem cinstit - cărţile, ca şi oamenii, îmbătrânesc, iar aceasta apăruse într-o primă ediţie în 1978. La genul acesta de rezerve contribuie atât faptul că multe romane apărute în comunism fac concesii estetice care lasă urme adânci în corpul operei, cât şi, acolo unde asemenea concesii nu se fac în mod deschis, existenţa unei încifrări îmbufnate care, deşi justificabilă în epocă, nu se mai susţine azi.

Cu atât mai plăcută a fost surpriza de a nu da peste prea multe asemenea lucruri în această carte şi de a descoperi un Mircea Horia Simionescu în mare vervă. Cel puţin la început, nimic nu pare să anunţe altceva decât un roman de factură tradiţională. Îl cunoaştem pe Jenică Brustureanu, „cadru“ de bază la un institut, cu dese deplasări în străinătate (asta spunea ceva la vremea respectivă), cu locuinţă şic pe Dumbrava Roşie, divorţat, dar cu o relaţie amoroasă cu frumoasa Lidia etc. Moartea unui coleg al lui Jenică, George (Gigi) Pelimon, înmormântarea acestuia, participarea la ceremonie a amantei decedatului (Helga), bârfa aferentă, studiul caracterelor, toate anticipează un roman doric (în accepțiunea Thibaudet - Manolescu).

Jenică Brustureanu dispare însă relativ repede (va mai fi amintit, tangenţial, spre final), pentru a-i ceda locul de personaj principal lui George Pelimon. Cititorul - inocent, ca întotdeauna - va spune că nu-i nimic neobişnuit aici, crezând că pur şi simplu răposatul coleg al lui Jenică Brustureanu i-a furat acestuia prim-planul. Nici vorbă de aşa ceva. E un alt Pelimon, ni se spune. Coincidenţă de nume (las că a mai existat un scriitor paşoptist numit tot Pelimon). Acelaşi cititor inocent nici nu bănuieşte că e doar începutul caznelor la care îl va supune autorul.

Pelimon e un ins ciudat, cu vârstă incertă (dar probabil undeva între 40 şi 50 de ani) şi care încearcă să scrie un roman, fără a se apuca vreodată cu adevărat de lucru. E cam tot ce putem deduce raţional despre el, pentru că mai apare un George Pelimon, care e personajul romanului pe care îl cloceşte acelaşi... George Pelimon. Acesta devine un fel de păpuşă Matrioşka din care te poţi aştepta să iasă aproape orice. Din cauza asta, ori de câte ori mă voi referi la el, nu voi avea în vedere o ipostază anume. Pelimon (cel real, cel imaginar?) face pe justiţiarul şi încearcă să-şi reabiliteze tatăl, căpitan în anii 1930, căzut, pare-se, victimă unei farse judiciare înscenate de colonelul Andone şi mort curând după aceasta de tuberculoză. Ambiguitatea fundamentală a statutului ontologic al lui Pelimon e de altfel recunoscută de autor:

Posedatul de o idee justiţiară ce-l interesa strict personal [...], obsedatul în căutarea unui subiect de roman, aventurierul ocazional - vezi bine, despre George Pelimon era vorba - revenea în discuţii ca monstrul din Lakeville, drept autorul prezumtiv al celor mai înfiorătoare catastrofe.

Acţiunea se desfăşoară pe numeroase planuri, din care mai proeminente sunt cel al eforturilor lui Pelimon de a face lumină în jurul afacerii cu căpitanul-tatăl mort şi cel al aventurilor trăite de însuşi Pelimon la sfârşitul războiului, când participă la lupte şi trece prin aventuri la limita verosimilului. Viaţa lui Pelimon e bântuită de apariţiile frumoasei (tot o Helga!), un fel de etern-feminin goethean despre care M. H. Simionescu ne spune explicit că e „iubita lui în vecii vecilor”. Una din cele mai consistente fibre ale romanului e constituită de călătoria cu trenul pe care Pelimon o face la Târgovişte pentru a-l demarca pe odiosul colonel Andone. Cu ocazia asta el glisarea între diferitele ipostaze ale eroului, între diferite planuri de spaţiu şi timp devine pe cât de subtilă, pe atât de verosimilă (includem aici întâlnirea lui Pelimon cu propriul tată, care chipurile nici nu murise şi ducea o viaţă de muncitor modest, fiind însă complet rupt de epoca lui şi neştiind nici măcar că războiul de încheiase).

Realizarea de tranziţii naturale înspre cele mai neaşteptate dimensiuni e, cred, cea mai de seamă reuşită a autorului. Ştiinţa tranziţiilor este, în paranteză fie spus, o calitate a marilor compozitori. Iată un exemplu de tranziţie spaţială realizată aproape cinematografic:

Curtea şi procurorul cel bătăios intraseră însă în pământ, sala se micşorase până la dimensiunile unui salonaş, mobilat cu o pianină deschisă, pe suportul căreia se afla un caiet cu studii de Czerny [...].

Nici măcar moartea nu mai e văzută ca destinaţie finală. Ea devine un eveniment pasager, cam cum am văzut şi la bătrânul Pelimon. Iată ce îi declară George la un moment dat lui Racoş, un bun prieten din tinereţe:

Să ştii, dragă Racoş, că informatorul tău ştia ceva... Eu am murit, într-adevăr, în 1944, în toamnă, într-un boschet, la Şosea. M-au curăţat, nu ştiu pe cine să acuz. Au tras în mine ca într-un câine.

Nesfârşitele primejdii e înţesat de asemenea incongruenţe prezentate cu un firesc remarcabil, amintind pe alocuri de momentele mai reuşite din proza lui Mircea Eliade, dar evitându-se manierismul uneori obositor al acestuia. Mircea Horia Simionescu se joacă cu cititorul ca şoarecele cu pisica şi găsește delicii în a-l pune, neobosit, pe piste false. Ceea ce părea să fie un onest roman doric e, în realitate, un savuros roman corintic care prefigurează (minus includerea nemijlocită a persoanei auctoriale în acţiune) scrierile postmoderniste de mai târziu. Înseşi aluziile la lumea din jur - declarat-obiectivă - sunt adesea hazoase. Spre exemplificare, la o sindrofie, participanţii discută nişte dezvăluiri senzaţionale privind afacerea... Boyle-Mariotte.

Cititorul dispus să intre în acest joc complicat are parte de destule satisfacţii. Nu sunt un mare iubitor de proză fantastică, dar îmi place genul ăsta de joc, mai ales când e impecabil condus de către autor. Ca să nu mai spun că în cei peste 30 de ani de la apariţie cartea a dobândit valenţe nebănuite iniţial. E cazul, de exemplu, al unui adevărat iz arhaic pe care îl încerci citind că personajele din Nesfârşitele primejdii ascultă Simfonia a III-a de Mahler la pick-up sau rămân acasă ca să asculte un concert simfonic transmis la radio. Detaliu biografic picant - Mircea Horia Simionescu a ocupat, la sfârşitul anilor '60, postul de şef de cabinet al temutului Dumitru Popescu-Dumnezeu.