marți, 2 martie 2010

☺☺☺ Silviu Gherman - Cele mai frumoase creiere

Am cumpărat cu multă reticenţă cartea lui Silviu Gherman - Cele mai frumoase creiere apărută acum doi ani la Cartea Românească. Autorul fusese premiat la concursul pentru tineri scriitori al Uniunii Scriitorilor, iar cum adesea premiile astea se iau pentru tot felul de porcării lucrări discutabile, aveam motive să fiu precaut. Am luat-o totuşi din curiozitate cu ceva vreme în urmă şi acum am apucat şi s-o citesc.

Eroii lui Silviu Gherman sunt trei de „A”: Alex, Anda şi Alin, trei tineri abia trecuţi de 20 de ani. Nu am idee dacă autorul a dorit să facă din asta o coincidenţă simbolică (unii specialişti în psihologia copilului vorbesc de trei de „A” reprezentaţi de agresiune, adaptare şi ataşament), dar nici nu cred că e important. Cei trei cu nume din câte patru litere (câtă numerologie, atâta dramă, ca să parafrazez un autor celebru!) au fost colegi din gimnaziu până la terminarea liceului.

Alex e student, fără multă tragere de inimă, la SNSPA-FCRP (vă las plăcerea de a descoperi ce se ascunde în spatele acronimului, dar e ceva la modă), face trafic de droguri şi se droghează el însuşi, cu metodă însă, ca nebunia prinţului Daniei. Anda (care îşi asumă, din timp în timp, pseudonime exotice gen Anarcha, Axxa, Alexya, Arna etc., în funcţie de situaţie şi de băiatul cu care e prietenă), e studentă la Litere, dezabuzată, nu prea inteligentă, dar snoabă, are o aventură cu un englez, e deflorată, rămâne cu ocazia asta gravidă, englezul moare chiar în ziua inseminării şi fata face avort.

Cel de al treilea personaj, poate cel mai realizat, e Alin. Acesta n-a intrat la Filozofie, are o criză mistică, află de la televizor de existenţa a unui grup de acţiune religioasă numit Antiakedia şi se înscrie în el, primind numele de Avacum. Organizaţia militează împotriva diferitelor întruchipări ale Satanei, iar neofitul Avacum primeşte, împreună cu mai experimentatul Ioasaf, şofer de Dacia, canonul de a se infiltra în aşa-zisul Centru de Rugăciune Universală, prin intermediul căruia un misionar american (Arbucker) corupea, în plin cartier Titan din Bucureşti, sufletele pravoslavnice ale românilor. Misiunea dă greş, Avacum al nostru e dezorientat, cere Domnului să-i dea un semn şi, intrând într-o librărie, îl primeşte sub forma unui volum de H.-R. Patapievici. Iluminat, Alin, adică Avacum, îl deschide, citeşte, ia cartea şi dă fuga cu ea la sala de întruniri a odiosului Arbucker, urcă la tribună şi citeşte din carte evlavioasei adunări:

Am apăsat clanţa şi am intrat furtunos, păşind apăsat. Oamenii au întors privirile spre mine. La tribună, Arbucker, îmbrăcat în acelaşi costum vişiniu, se oprise din vorbit şi ţinea gura căscată. De o parte şi de alta doi bărbaţi s-au ridicat în picioare, însă nu i-am luat în seamă şi am înaintat spre podium citind din carte cu glas răsunător:
— Sunteţi nişte oameni cu substanţa tarată! Oriunde mă uit, văd feţe patibulare, ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare, o vorbire agramată şi bolovănoasă. Un neam flecar şi lipsit de Dumnezeu, nerâvnitor în sfinţenie şi agramat în grandoare etc.

Recunoaştem aici o parte din acele texte ale lui H.-R. Patapievici care au alimentat tot felul de scandaluri în ultimii ani. Procedeul lui Silviu Gherman e, desigur, postmodernist, nimic nou aici, dar nouă e dimensiunea comică pe care o descoperă la Patapievici şi pe care o transferă în roman. Într-adevăr, urât de unii, venerat de alţii, individul e de fapt de un comic abisal.

Dintr-o perspectivă pshio-sociologizantă, s-ar putea spune că cei trei tineri, Alex, Anda şi Alin au nişte existenţe lipsite de repere şi valori ale familiei (doi din ei nu au tată, mama Andei e alcoolică şi încearcă demonstrativ să-şi taie venele, Alex se droghează etc.). Ei experimentează tot felul de senzaţii tari, droguri, erotism, autosatisfacere, alcool, dar nu sunt în esenţă răi - pare să ne spună autorul - şi e credibil. E - stranie constatare - un fel de ecou al lui Rousseau (cel din Émile, ou de l'education). Alex ne prezintă un inventar fistichiu al diverselor preparate halucinogene din farmacopeea lui. Neiniţiaţi ce suntem, aflăm că există o Maria Mancini, skid, whopper, Calea de Mijloc (un amestec de atropină, codeină şi pentadonal patentat chiar de Alex) etc. Anda îşi explorează în repetate rânduri corpul (şi acesta îi este explorat şi de alţii) şi îl aruncă de la balcon pe Gimini, căţeluşul prietenei ei Sal. După Bubicò, cred că e al doilea caz din literatura noastră de defenestrare a unui căţel.

Revenind la rezerva iniţială, e timpul să spun că ea nu s-a confirmat. Cele mai frumoase creiere e un roman reuşit, alert, inteligent scris. În fine, o carte în care momentele de violenţă (amintind, vag şi ocazional, de cele din Portocala mecanică a lui Burgess), scenele cu conţinut scabros sau erotic (de altfel nu foarte numeroase) sunt create spre a servi dimensiunea estetică şi nu, pur şi simplu, ca instrumente de epatare a cititorului.

Niciun comentariu: