luni, 22 martie 2010

☺☺☺ Bogdan Dumitrescu - SMS

Ce înseamnă SMS? Dicţionarele de telecomunicaţii sunt neechivoce şi ne spun că termenul este un acronim pentru „short message service”. Printr-o operaţie metonimică simplă, serviciul se identifică cu obiectul, aşa că SMS ajunge să însemne, pur şi simplu, un mesaj prin excelenţă scurt, trimis de regulă de pe un telefon mobil. Foarte prozaic. Mai puţin prozaic e înţelesul secundar pe care îl dă acestui acronim volumul de proză (!) SMS (subintitulat, de altfel, „mesaje text”) al lui Bogdan Dumitrescu (Polirom, 2009). E foarte posibil ca bucăţile din volum - destul de scurte, vezi bine - să se califice pentru înţelesul de bază al acronimului, dar autorul ne zguduie certitudinea şi propune, într-unul din texte, lectura alternativă SMS = Save My Soul.

Deschiderea o face un capitol scurt, intitulat de altfel Început, care rezumă în doar două pagini şi ceva viaţa unei femei (Ioana), de la prima imagine pe care şi-o aminteşte aceasta până la cea de pe urmă, din preajma morţii. O vom regăsi pe Ioana în ultimul capitol, numit, desigur, Sfârşit, care reface drumul invers, de la ultima amintire a Ioanei până la prima. Avem aşadar două niveluri de simetrie, unul macroscopic, al întregii cărţi, care capătă alura unei opere ciclice precum Pădurea spânzuraţilor sau, în muzică, Simfonia în re a lui César Franck şi al unor fragmente ale cărţii care sunt fiecare imaginea în oglindă a celuilalt.

Nu ne vom mai întâlni cu Ioana pe parcursul cărţii, ceea ce i-ar putea face pe unii să suspecteze un joc cu formele puţin gratuit şi nu foarte bine motivat estetic. Avem în schimb un set de crochiuri din viaţa unor eroi feluriţi, a căror trăsătură comună pare a fi un anume gen de inadecvare, de trăire a incomodului, ca atunci când te strâng pantofii şi nu-i chip să te descalţi de ei. Nu de puţine ori personajele sunt apăsate de mulajul rigid al socialului, al rigorilor unei vieţi tehnicizate, care nu prea mai lasă loc umanului. Asta nu înseamnă că ele nu fac eforturi de evadare din matrice. Bunăoară cei doi soţi din Trecutul apropiat, un „el” şi o „ea” cu o viaţă profesională constrângătoare şi dezumanizantă, care îi îndepărtează unul de celălalt, dar care au un moment de nebunie şi organizează o petrecere la care invită toţi oamenii la care au ţinut (sute de inşi!).

Dăm şi peste câte o proză care se vrea distopie inconfortabilă şi rău-prevestitoare, în genul practicat de Ray Bradbury în Fahrenheit 451 (al cărei text integral în românește îl găsim aici). Aşa se întâmplă în Îmbunătăţitorii, al cărei titlu puţin rebarbativ se referă la nişte oameni care refăceau filme vechi, profeţind moartea cinematografului ca artă de novo:

Prevedeau că în viitor nu va mai fi necesară realizarea de filme noi, ci doar adaptarea celor vechi. După câteva cicluri de refacere, din ce în ce mai accelerate, cantitatea de pelicule realizate ar fi absolut suficientă umanităţii, care îşi va atinge în viitor atât o limită maximă a duratei de viaţă, cât şi un număr maxim de filme artistice.

Tot un subiect cinematografic are şi Colaj, scurta poveste a unui regizor care „nu putuse să obţină niciodată banii pentru un lungmetraj”. Regizorul se luptă pe viaţă şi pe moarte pentru finanţare, are şi tentative de sinucidere, unele regizate (!) pentru a atrage atenţia, dar banii tot nu-i obţine. În cele din urmă el va gândi un film-colaj (Dincolo de dragoste e dragostea), al cărui titlu ne spune iconic că lucrarea e alcătuită exclusiv din bucăţi luate din alte filme. Suferinţele creatorului care nu găseşte la semenii săi empatia sau sprijinul necesare pentru a-şi naşte opera răzbat şi din Cu voie de la serviciu (cu subtitlul Fără diacritice), unde ni se prezintă, evident fără diacritice, eforturile unui mahăr director executiv de la o mare firmă, care din lipsă de timp liber cere să i se aprobe să-şi scrie mult-visatul roman la birou.

Remarcabilă e schiţa Singur(ă) pe lume, în care eforturile familiei Nedelescu de a-i da un frate sau o soră primului copil, Artim, se dovedesc zadarnice, aşa că părinţii decid că fiul lor va duce o viaţă dublă, fiind pe rând, câte o zi, băiat (Artim) sau fată (Artima). E un SMS în care Bogdan Dumitrescu manevrează cu dezinvoltură pe spaţii mici (fix trei pagini), compunând un mic roman cu iz urmuzian. Artim(a) se va răzbuna pe părinţii lui (ei) pentru ambigenitatea impusă de aceştia, îngropându-i, la moarte, în acelaşi mormânt. E o antisimetrie cu care autorul pare să se joace cu aceeaşi poftă cu care manipulează simetria.

SMS e o carte care nu strică să fie citită, ceea ce e un lucru îmbucurător, mai ales că e volumul de debut al autorului. Nu toate bucăţile sunt la fel de reuşite ca cele despre care am scris, căci câteva din ele păcătuiesc printr-o poeticitate obositoare, printr-un retorism pletoric şi nedirecţionat (Poveste despre moarte, Below the Line, Reîndrăgostirea). Noroc că sunt toate piese scurte, SMS-uri, cum ar veni.

Niciun comentariu: