vineri, 5 martie 2010

☺☺☺ Dragoş Voicu - Coada

Cât fac doi plus doi împărţit la doi? Părerile sunt împărţite, ceea ce aflăm citind romanul lui Dragoş Voicu, Coada, apărut la Cartea Românească în 2009. Grijuliu cu marketingul literar, autorul a făcut un blog al romanului care se găseşte aici. Până să aflăm cum stau lucrurile cu calcului aritmetic de la care pornisem, să vedem ce e cu această coadă.

Lucrurile stau destul de simplu. Cartea e relatarea, prin vocea lui Ionuţ, un băiat de vreo 12 ani dintr-un oraş de provincie, a unor episoade şi scene diverse din ultimii ani de comunism. Se pare că mulţi din autorii noştri contemporani au o adevărată preferinţă pentru genul acesta de personaj (a se vedea cartea Corinei Sabău despre care am scris nu demult sau mai vechiul roman al lui T. O. Bobe, Cum mi-am petrecut vacanţa de vară, despre care n-am scris încă, dar voi scrie într-o bună zi).

Viaţa în anii ’80 e plină de privaţiuni, lipsurile de tot felul fiind fundalul pe care se proiectează micile întâmplări din roman. Elementul unificator, adevăratul personaj colectiv à la Rebreanu este coada la tacâmuri de pui. Atâta că oamenii lui Dragoş Voicu nu se răscoală, ei stau la coadă cu răbdare şi resemnare, de parcă ea ar fi o fatalitate. Coada se formează la ghişeul alimentarei numite (simbolic poate) Redresarea. Se stă la coadă zi şi noapte, pe frig sau pe căldură, pe vreme uscată sau pe ploaie (când oamenii se protejează cu pungi negre). Despre ce fac aceşti oameni când nu stau la coadă autorul nu ne prea spune, căci probabil personajul-narator Ionuţ nu prea ştie, aşa că se mulţumeşte să ne relateze întâmplări din viaţa lui de şcolar, pionier care merge la muncă patriotică sau participă la montaje artistice unde sunt proslăviţi soţii Ceauşescu.

Lumea trăieşte prost, dar fiecare se „descurcă” - cine lucrează la întreprinderea textilă face schimb de produse cu cine lucrează la abator, cine vrea să facă rost de un produs considerat de lux, cum ar fi un săpun străin sau un pachet de Kent îl obţine de pe la micii traficanţi. Copilul trăieşte sub magia câte unei mărfuri străine râvnite cu ardoare:

Ne mai uitam şi cum mâncau turcii la Tiruri. Desfăceau de undeva din lateral o tăblie metalică pe care îşi aşezau mâncarea. Fel de fel de conserve colorate. Cel mai mult ne uimeau sucurile pe care le beau din nişte cutii de carton pătrăţoase cu desene pe ele. După ce le beau şi aruncau cutiile, noi le luam şi le studiam minute în şir. Nu pot să ascund că le duceam şi la gură pentru a scurge ultima urmă de suc. Era un suc extraordinar!

El visează şi la banane (rarisime şi drămuite cu grijă), şi la tot felul de gume de mestecat greu accesibile, cu naivitatea caracteristică vârstei.

Coada este în cartea lui Voicu substitutul societăţii civile. Autorul realizează portrete memorabile ale celor care o formează (nea Marin, nea Costel, domnul Georgescu, tanti Florica etc.). Sunt în roman observaţii cât pentru un tratat de sociologie a acelor vremuri. Ele sunt întrucâtva pe linia eforturilor depuse în ultimii ani pentru colectarea de amintiri şi impresii de viaţă din comunism, întreprindere căreia trecerea timpului îi împuţinează din ce în ce mai mult şansele de reuşită. Coada devine locul unde oamenii îşi petrec nu doar o bună parte a traiului, ci de multe ori şi cele mai importante momente ale vieţii. Doi tineri intelectuali, profesorul de matematică Georgescu şi profesoara de romană Calomfirescu se cunosc la coadă, se îndrăgostesc unul de celălalt şi fac nunta... tot la coadă, căci nimeni nu vrea să-şi piardă rândul. Elevul Ionuţ face meditaţii cu cei doi - evident tot la coadă. Unul din codaşi (nea Costel) moare tot acolo. Numai de născut nu naşte nimeni la coadă. Toată lumea stă la coadă, mai puţin miliţienii, dar ei sunt totuşi prezenţi pentru a asigura ordinea publică.

În ciuda vremurilor sinistre pe care le evocă, Coada nu este, cel puţin la suprafaţă, o carte tristă. Dimpotrivă, te poţi amuza mai la fiecare pagină de poveştile lui Ionuţ şi de reacţiile adulţilor din jurul lui. Nu e un roman cu mari farafastâcuri pretenţii stilistice. Singurele secţiuni mai elaborate şi, din păcate, mai nefericite sunt nişte aşa-zise compoziţii literare ale profesorului Georgescu chipurile aruncate de acesta şi găsite de mama lui Ionuţ. În ansamblu, o carte fără fasoane, care se citeşte foarte uşor, fără a fi superficială din cauza asta. La sfârşit se dezvăluie şi ce a găsit Ionuţ parcurgând întreaga coadă şi ajungând în faţa ghişeului de la Redresarea. Dacă a fost o aşteptare precum în Kafka cel din În faţa legii ori o aşteptare a lui Godot, precum şi cât fac doi plus doi împărţit la doi aflăm citind romanul din scoarţă-n scoarţă. Interesantă ideea copertei, în mod surprinzător o reproducere după Goya.

2 comentarii:

DRAGOŞ VOICU spunea...

Multumesc!

Dragos Voicu

Micawber spunea...

@ Dragos Voicu

Nu aveti de ce sa-mi multumiti, am scris exact ce am gandit. Si - daca ati citit atent - n-am scris numai de bine.

Cartea e un inceput bunicel, dar cred ca mai aveti destul pana sa ne putem declara pe deplin satisfacuti. O spun ca simplu cititor - marketingul, masa si dansul sunt treaba altora.