☺☺☺ Liviu Maliţa - Ceauşescu, critic literar

teor

Nicolae Ceauşescu - spune nu fără ironie ascunsă mitologia comunismului de la noi - se pricepea la toate. Că se „pricepea” şi la literatură rezultă cu uşurinţă, dar de la a vehicula această teză şi până a o şi demonstra e un drum care a fost parcurs de Liviu Maliţa în volumul Ceauşescu, critic literar apărut la Editura Vremea în 2007. Lucrarea a devenit posibilă în urma deschiderii unei părţi din arhivele CC al PCR, pentru că această carte e, în esenţă, o culegere cuprinzând patru stenograme de la întâlniri ale lui Ceauşescu cu scriitorii. În mod semnificativ, două din aceste întâlniri au loc în 1971, an în care se încheie scurta perioadă de liberalizare culturală începută prin 1960 şi se declanşează o adevărată revoluţie culturală ce ameninţă să îngheţe firavul început de firesc şi de primat al esteticului în literatură.

Întâlnirile cu scriitorii scot în evidenţă, desigur, ideile şi limitele lui Ceauşescu în materie de literatură (de unde şi eticheta, ironică, de „critic literar”). Totodată ele servesc drept revelator al tensiunilor care domneau între membrii breslei, care profitau de prezenţa liderului de partid şi de stat pentru a-şi da la gioale etala nemulţumirile unora faţă de alţii. Ceauşescu foloseşte drept pretext pentru rigiditatea ideologică pe care o vede transpusă fidel în artă o aşa-zisă fidelitate faţă de marile valori naţionale:

Auzim uneori că poezia patriotică ar fi demodată, că ea ar fi corespuns epocii lui Vasile Alecsandri, a lui Bolintineanu sau - hai să zic - perioadei de după 23 August, când, printre alţii, scriau Frunză, Beniuc, Deşliu. Oare aşa să fie, tovarăşi? Oare Vasile Alecsandri este, într-adevăr, demodat? Oare sunt demodaţi şi artiştii patrioţi care prin arta lor au militat pentru dezvoltarea naţiunii noastre?

Citatul arată limpede care sunt limitele gustului ceauşist, dar şi o tactică vicleană, aceea de a alătura numelor unui Alecsandri sau Bolintineanu (poeţi modeşti, desigur, dar oneşti), numele lui Frunză, Beniuc sau Deşliu, nulităţi recomandate doar de zelul pentru transpunerea în versuri a liniei partidului. Tot vicleană e şi manevrarea discuţiei pe pista patriotismului, de la care e - vezi bine - uşor să deviezi dacă te arăţi prea inovator.

Cea mai mare parte a informaţiei din volum provine din stenogramele mai sus-pomenite. Liviu Maliţa a avut însă inspiraţia de a nu se limita la aceste surse (primare) şi a consultat şi tot felul de însemnări şi jurnale ale unor participanţi la întâlnirile cu Ceauşescu. Foarte interesante sunt observaţiile referitoare la atmosfera care domnea în rândul scriitorilor după celebra plenară din 1971 precum şi la aspecte neconsemnate de stenograme. Una din cele patru întâlniri, cea desfăşurată la Neptun la 21 septembrie 1971, pare să fi fost scena pe care Marin Preda a ameninţat că se sinucide dacă se reintroduce realismul socialist. Acelaşi Marin Preda ar fi întârziat zece minute (îşi poate imagina cineva o şedinţă cu Ceauşescu la care întârzie un participant?), iar Eugen Jebeleanu l-ar fi enervat pe dictator prin refuzul de a se ridica de pe scaun în timp ce şi-a ţinut cuvântarea etc. De regulă, în presă apărea o relatare succintă, folosindu-se expresii lemnoase precum „vasta arie a problemelor abordate” sau „formarea şi educarea politică şi morală a tinerilor scriitori”.

În general, pe măsură ce înaintăm în timp, libertatea de mişcare a participanţilor devine tot mai mică, discursurile, tot mai conformiste. Înşişi conformiştii sunt din ce în ce mai numeroşi, iar vocile curajoase, puţine şi mai estompate. Amestecul puterii politice în treburile Uniunii Scriitorilor este din ce în ce mai brutal, iar preşedinţii (care, desigur, aveau în principiu nevoie de girul partidului, păstrându-se o aparenţă de autonomie) ajung să fie impuşi de-a dreptul. După 1975 Ceauşescu nici nu va mai participa la şedinţele breslei scriitorilor şi se va limita la a-şi trimite reprezentanţii. El va fi ajuns la concluzia că domeniul literar nu mai merită atenţia lui nemijlocită, deşi va continua, ocazional, să recite versuri de Coşbuc pe la marile adunări populare.

Cu toate excepţiile reprezentate de câţiva curajoşi, marea masă a autorilor continuă să fie obedientă. Adrian Păunescu are o evoluţie interesantă - de la luări de cuvânt surprinzător de curajoase in 1971, el sfârşeşte, pe măsură ce îmbătrâneşte, prin a deveni un stâlp de nădejde al regimului. Eugen Barbu profită de ocazie pentru a se plânge de tot felul de şicane iar Nichita Stănescu - vedeta poetică a zilei - practică o coprofagie surprinzător de banală. Cartea lui Liviu Maliţa e foarte bogată în detalii, iar amatorii de culise literare au destule de aflat din ea. De la întâlnirea lui Ceauşescu cu scriitorii la Neptun au trecut, iată, aproape 40 de ani. De la întâlnirea preşedintelui, cel de azi, tot la Neptun, cu alţi scriitori, au trecut numai vreo trei ani, aşa că probabil o să mai treacă ceva vreme până ce vom afla ce s-a discutat, căci pe comunicatele oficiale nu cred că ne putem bizui nici azi.