miercuri, 10 martie 2010

☺☺ Ion Vianu - Necredinciosul

O carte despre doi Don Juani care nu sunt neapărat nişte donjuani, dacă face cineva diferenţa. Ion Vianu scrie despre un bărbat de loc din Hilariopoli (denumire savantă a Bucureştilor) care îşi face veacul undeva prin Seelanda (nume fictiv, probabil al mai realei Elveţii) care cunoaşte un alt bărbat, de loc dintr-un sătuc german cunoscut pentru creşterea porcilor... Cartea se numeşte Necredinciosul şi a apărut la Cartea Românească în 2008.

Primul bărbat (care funcţionează pe post de personaj-narator) se numeşte Daniel, are 38 de ani şi a fost disponibilizat de o mare bancă, oferindu-i-se cu respectiva ocazie o compensaţie materială care îi permite să ducă o viaţă de flaneur. Lui Daniel chiar îi place să nu facă nimic (îmi place şi mie mult genul ăsta de om, poate şi pentru că e rar în formă pură), îşi are micile obişnuinţe, are o amantă africană frumoasă şi care nu produce multe surprize, ia cu regularitate micul-dejun la o cafenea unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea etc. Chiar la această cafenea îl cunoaşte pe Joseph, cel de al doilea bărbat de care pomeneam la început. Joseph e ziarist şi a avut (cel puţin judecând după spusele personajului) o copilărie oribilă. Dacă am crede în clişee, am spune că din cauza asta merge şi la psihanalist. Nu credem, aşa că nu spunem. Fapt e că Joseph îi face lui Daniel confesiuni interminabile despre viaţa lui, despre femeile care i-au marcat-o şi nu în ultimul rând despre doctorul Dobrowolski, pomenit mai ales cu hipocoristicul Dobro, psihanalistul la care se duce.

Necredinciosul e în bună măsură un roman al reflexiilor, naratorul fiind oglinda principală şi câteodată chiar un alter ego al celorlalţi. Uneori ai o senzaţie de bizarro world şi te duce gândul (scandalos, căci ăsta e roman serios, nu glumă) la episodul acela din Seinfeld cu aliasuri ale personajelor. Joseph se oglindeşte în Daniel - amândoi sunt Don Juani nevizitaţi de statuia Comandorului, amândoi trec prin crize existenţiale care îi împing în pragul sinuciderii, salvaţi fiind aproape miraculos (şi puţin credibil din punct de vedere artistic). Dobrowolski se oglindeşte în Daniel în calitate de confident al lui Joseph. Acesta îşi spune, practic, poveştile de două ori, odată psihanalistului şi încă o dată prietenului, ajungând la concluzia că tot primul e mai bun ascultător. Oglinda profesionistă se sparge însă spre sfârşitul romanului, căci Dobro se sinucide după ce îi murise soţia de cancer. Ion Vianu, care e el însuşi psihiatru, recurge la această soluţie un pic surprinzătoare pentru personajul lui, care se străduia de altfel să-şi facă pacienţii să renunţe tocmai la ideea sinuciderii.

Cine este, totuşi, necredinciosul care dă titlul romanului? Putem fi liniştiţi, nu e nicio aluzie la filmul acela cu Richard Gere. Probabil autorul exploatează ambiguitatea termenului. Necredincioşi sunt ambii eroi ai cărţii, în măsura în care Don Juan nu e credincios unei singure femei. Necredincios devine, în sens religios, Joseph, care are o relaţie cu o marocană, Fatima şi se converteşte la islamism în vederea căsătoriei cu aceasta. Bineînţeles că nu se însoară cu ea. Fatima e doar un episod amoros pe care Joseph i-l relatează, alături de atâtea altele, lui Daniel.

Necredinciosul este, formal vorbind, un roman scris impecabil. Iată o mostră luată aproape la întâmplare dintr-o relatare a lui Joseph despre relaţiile cu psihanalistul:

La prima şedinţă, îmi spusese că puteam să opresc oricând analiza. Cu timpul, mi-am dat seama că vorba lui fusese ipocrită. De fapt, nu te poţi opri când vrei, aşa cum nu poate fugi de pe masa de operaţie un pacient cu burta tăiată. Cu atât mai mult unul care suferă atât de stranii modificări, pe deasupra temporare, ca ale unei sculpturi neterminate.

Învăţătorii de modă veche îşi întreabă uneori elevii la sfârşitul orei ce au reţinut din lecţia respectivă. Dacă m-ar întreba un asemenea învăţător ce am reţinut din Necredinciosul, n-aş ezita să răspund: cuvântul borborigme. Cartea în sine e bine scrisă, venerabilul Ion Vianu e un prozator rafinat şi matur, dar scrierea nu e memorabilă.

Un comentariu:

Anonim spunea...

foarte draguta e recenzia ! imi place prea bine si intentionez sa o lecturez !

PS : fara legatura cu postarea( deci.. nitel off-topic ) adeptii lui Wittgenstein si cei a lui Aristoteles si-au cam introdus lama-n vena ( ca doar asa "E" in tenis :)))) )

PPS: sunt d'accord cu dom doc care spune ca sadismul e un curent "artistic/literar/filozofic" pt ca o serie de oameni care nu pot sa simta nimic trebuie sa aibe niste "stimuli" .. de la "ierbivor" o deviatie catre "carnivor" ( in unico-stricto-sensu) si nu "omnivor" :))))

iscaleste :

Thoma(s) cu credintele sau credentzele :))))