marți, 30 martie 2010

☺☺☺ Daniel Kehlmann - Eu şi Kaminski

Eu şi Kaminski de Daniel Kehlmann (Humanitas, 2009) este povestea, scrisă fără multe pretenţii, a unui tânăr jurnalist de artă, Sebastian Zöllner, care aleargă să dea lovitura scriind biografia unui pictor celebru (căzut într-o uşoară desuetudine), Manuel Kaminski. Acesta, pe lângă realizările artistice proprii, fusese discipol al lui Matisse, amic cu Picasso şi se mişcase în preajma unor mari personalităţi, ceea ce îl făcea un obiectiv ideal pentru orice publicist.

Zöllner, personaj principal/narator în roman, intenţionează să realizeze un interviu amplu cu Kaminski, care trăieşte retras într-o casă în vârf de munte, vegheat de Miriam, fiica sa, fată bătrână, rigidă şi neadecvată. Ziaristul, minimal echipat, face o interminabilă călătorie cu trenul (de altfel savuros relatată) pentru a ajunge în satul de la poalele muntelui pe care se află reşedinţa Kaminski, trage la o pensiune modestă, după care urcă pentru a-l întâlni. Nu e exclus ca autorul să fi avut în intenţie o raportare în răspăr la Castelul lui Kafka (textul românesc integral se găseşte aici), dar, spre deosebire de K., Zöllner ajunge la „castelul” lui fără multe ocolişuri.

Abordarea lui Kaminski se dovedeşte mai grea decât anticipase, atât din cauza dificultăţii de a trata cu Miriam, cât şi ca urmare a condiţiei precare a artistului însuşi care, orb şi decrepit, pare să penduleze între abulie şi luciditatea vicleană. În treacăt fie spus, personajul Kaminski pare congener cu un alt personaj, mai celebru, e drept, anume Ravelstein al lui Saul Bellow. Zöllner nu stă degeaba, el e inventiv şi tenace şi află că o anume Therese, marea iubire din tinereţe a lui Kaminski, trăieşte. Planul marii lovituri se va contura clar: biograful va profita de absenţa menajerei şi a fiicei artistului şi aproape că îl va răpi pentru a înscena scena marii revederi cu Therese. Începe o goană frenetică cu maşina şi cu trenul, cu tot felul de aventuri şi răsturnări de situaţie, cu elemente de roman picaresc şi nu fără un umor negru bine dozat, pe care autorul o orchestrează cu mult meşteşug.

Sebastian Zöllner nu are însă noroc. Întâlnirea Kaminski - Therese nu dă rezultatele aşteptate, ba chiar se mai dovedeşte că un anume Bahring i-a luat caimacul şi a realizat deja mult-doritele interviuri cu Kaminski. Dacă la asta adăugăm că ghinionistul ziarist a fost părăsit de iubită, care îl şi evacuează, avem imaginea unui dezastru total. Autorul îndulceşte pilula şi, prin vocea lui Kaminski, relativizează eşecul şi propune un nou început:

- Prostii! a spus [Kaminski] şi şi-a lăsat capul pe spate [...]. Voi muri în curând.
- Trebuie... mi-a fost greu să acopăr cu vocea zgomotul valurilor... să mă întorc. Să-mi iau bagajele.
- Aveţi în ele lucruri de care aveţi nevoie?
M-am gândit o vreme. Cămăşi, pantaloni, lenjerie şi şosete, fotocopii ale articolelor mele, pixuri şi hârtie, câteva cărţi.
- N-am nimic.
- Atunci aruncă nimicul pe care-l ai.

Acest punch line, (re)luat de altfel dintr-o pildă budhistă relatată anterior, poate constitui motto-ul întregului roman. Cartea dezvăluie latura moralist-satirică a autorului, vizibilă şi în desele excursuri prin lumea măruntă, dar agitată de mari seisme şi orgolii, a artiştilor, criticilor de artă şi proprietarilor de galerii. Naraţiunea lui Kehlmann curge bine şi are ritm, dialogurile sunt alerte şi expresive. După cum spuneam la început, un roman fără mari pretenţii. Bine făcut însă. Meşteşugul e meşteşug şi se cere recunoscut ca atare.

Niciun comentariu: