Gelu Negrea e foarte atent să ne avertizeze că lucrarea lui are un pronunţat caracter eseistic şi de viziune personală, aşa că trânteşte o prefaţă în care întreprinde o adâncă şi cam plicticoasă incursiune în istoria eseului. Odată trecut de ea, poţi citi la întâmplare articole despre diferite personaje. Ca să n-o lungesc, trec la treabă. Iată cum începe articolul de dicţionar despre Ionel Popescu din Vizită...:
Bucata care îl are drept protagonist de zgubiliticul puşti, este plasată, dimpreună cu alte titluri cu tematică apropiată, (Dl Goe..., Un pedagog de şcoală nouă, lanţul slăbiciunilor etc.) într-un ciclu de aşa-zise momente ale educaţiunii [termen aparţinând lui Ion Vartic] - reflex cam primitiv de a considera literatura (şi arta, în general) sub specia utilitarianismului etic. Prin spaţiul istoric autohton circulă fel de fel de cărţi de învăţătură, Neagoe Basarab îl dăscăleşte iluminist pe fiul său Teodosie, poetul Văcăresc concepe teatrul ca pe un secular amvon formativ (În el năravuri îndreptaţi/Daţi ascuţiri la minte...) , Hasdeu este acuzat de imoralitate, Geo Bogza de pornografie.
S-o luăm pe rând. Trecem oarecum detaşaţi peste „zgubilitic”, căci în introducere (Un fel de prefaţă) autorul a avut grijă să ne prevină că el scrie eseuri, ceea ce după d-sa înseamnă să consemnezi nişte „trăiri personalizate provocate de peripeţiile călătoriei” şi probabil i se dă voie să se exprime mai colorat. Păcat că dicţionarele explicative consacrate nu ne spun nimic despre „zgubilitic”, dar cine caută, găseşte câte ceva aici. Numai ce treci de zgubilitic şi dai peste o frumoasă virgulă pusă taman între subiect şi predicat (Bucata [...], este plasată). Ce s-o fi gândit Gelu Negrea? Probabil că, dacă între bucata şi verbul este ai o atributivă restrictivă, merge şi virgula. Atâta că nu ţine - păcat. Înţeleg că dl Negrea este, în viaţa civilă, profesor de limba română. Poate i-a repartizat Cartea Românească un corector mai zgubilitic. Acum la fond. Nu îl pot contrazice pe autor în privinţa inepţiei unor formule gen „momente ale educaţiunii”, după cum îi înţeleg şi exasperarea faţă de eterna instrumentalizare în sens pedagogic a scrierilor literare, deşi la şcoală abordarea asta poate fi utilă. Nu înţeleg însă ce au Hasdeu/Bogza, pe de o parte, cu Neagoe Basarab şi Văcărescu, pe de altă parte. Dacă ultimii doi au opere ce se doresc paideutice, primii nu şi-au propus să educe/formeze pe nimeni. A, că au venit alţii şi au spus (pedagogic?!) că producţiile lor sunt imorale... asta e altceva. După raţionamentul acesta pomelnicul autorilor poate fi infinit, căci e suficient să aplici o grilă de lectură etică şi iese fuguţa o listă nesfârşită cu două coloane: buni şi răi. Revenind, autorul dicţionarului luptă din răsputeri cu ideea utilizării schiţei Vizită... în scopul criticării lipsei de educaţie, demers de altfel legitim, în sensul prioritizării esteticului. El se plânge însă că tot ceea ce se întâmplă în cursul vizitei divulgă mai degrabă „limitele viziunii despre copilărie a adultului, decât proasta creştere, obrăznicia şi lipsa de maniere a ţâncului". Ei, nici chiar aşa... e imposibil să nu dai dovadă de limitare a viziunii despre copilărie (a autorului, a personajelor însele) într-o bucată aşa de scurtă, că doar nu e un tom de... Peştaloţiu!
Am obosit cititorul de blog cu un paragraf aşa de lung şi aglomerat pentru a încerca să-i ofer o imagine tip pars pro toto despre Dicţionarul... de faţă. El adună la un loc articole eseistice despre zeci şi zeci de figuri din opera lui Caragiale, de la Abu-Hassan până la Iancu Zugravu, ceea ce nu e o întreprindere uşoară. Interpretările - cel puţin cele din secţiunile pe care le-am citit - sunt în genere rezonabile, fără mari surprize, deşi... De pildă, discutând personajul Domnul din Căldură mare, autorul respinge, în mod fericit, exagerările protocroniste din ultimele decenii de comunism privind precursoratul lui Caragiale în domeniul literaturii absurde. Totuşi, el conchide că Domnul e, nici mai mult, nici mai puţin decât un bolnav psihic, împingând analiza în domeniul naturalismului, curent în mare vogă pe vremea lui Caragiale, dar se pare mai puţin prizat de acesta:
Nu, nu Feciorul „e un stupid”, ci acest DOMN e handicapat clinic, una gândind şi alta scoţând pe gură!
Citind întregul articol de dicţionar, vom vedea că argumentele aduse în sprijinul aserţiunii sunt destul de subţiri.
Dicţionarul... lui Gelu Negrea pare să se bucure însă de succes, de vreme ce a fost nominalizat pentru unul din premiile revistei Observator cultural. Pe mine cât am citit nu m-a prea încântat, nici în privinţa formei (care adesea claudichează), nici a conţinutului, dar cine ştie, poate n-am citit încă părţile cele mai bune. Am să mai citesc. Din acest motiv şi pentru curajul întreprinderii în sine, trei smiley-uri - nu spre admoniţiune, ci spre înghemn şi încurajare. Altfel...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu