marți, 16 martie 2010

☺☺☺ Sorin Stoica - Aberaţii de bun-simţ

Sub titlul oarecum oximoronic Aberaţii de bun-simţ Editura Polirom a publicat postum în 2007 acest volum de proză al lui Sorin Stoica, autor mort în anul precedent înainte de a fi împlinit 30 de ani. Ingrate împrejurări, să recunoaştem - ce e valoros în opera (de altfel surprinzător de întinsă) a autorului riscă să fie dilatat prin compasiune, iar părţile mai puţin izbutite cheamă, parcă, la mai multă înţelegere din partea cititorului.

Aberaţiile... lui Sorin Stoica incluse în volum sunt inegale ca întindere şi valoare (aflu că unele din ele au apărut iniţial în publicaţii culturale cunoscute). Cantitativ vorbind, bucăţile variază între simple notaţii nedepăşind cu mult una sau două pagini (Peisaj cu bivolar, Microscop, Artişti plastici, Ţeavă etc.) şi adevărate nuvele precum Jurnalul unei călugăriţe căreia nu i s-a întâmplat nimic. Autorul practică uneori procedeul de inventariere inaugurat la noi de Caragiale în Moşii (Tablă de materii), precum în Vocabular alternativ sau Ce ia un om cu el în caz de exod (adică atunci când pleacă la pescuit). Nu lipsite de un anume umor observaţional, aceste mici piese sunt totuşi destul de modeste.

Mai deme de laudă sunt acele proze în care Sorin Stoica îşi exercită, alături de talent, profesiunea de antropolog (în viaţa civilă, era angajat la Catedra de Antropologie Culturală a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii Bucureşti). E, de exemplu, cazul povestirii Cinşpe aurolaci se urcă într-un autobuz, care surprinde reacţiile cetăţenilor onorabili la urcarea în mijlocul de transport în comun a unui grup de oameni ai străzii:

Pungi cu aurolac. Element de identificare. Sau totem. Aurolacul are o funcţie totemică. Deşi, în cazul său, nu există nicio interdicţie alimentară, cum se întâmplă de obicei cu animalele totemice. Ba din contră. Şi mai putem spune că punga reprezintă echivalentul pungii cu medicamente a indienilor. Ambele au legătură cu numele membrilor tribului. Aurolacii - un trib definit în funcţie de ceea ce consumă.

Aparentul umor ar tuşelor lexicale derivă tocmai din utilizarea perspectivei aşa-zis ştiinţifice. Nu e singurul loc unde autorul recurge la metoda respectivă (WC-ul. O abordare cât se poate de ştiinţifică, Fulgerică şi Sângerică etc.) cu grade variabile de succes. Parcă Balzac scria că proaspătul intelectual se aseamănă cu proaspătul îmbogăţit prin aceea că ambii sunt foarte dornici să arate ce au. Nicio aluzie la antropologii tineri. Probabil povestirea cea mai bună este Jurnalul unei călugăriţe căreia nu i s-a întâmplat nimic, în care o anume Eugenia Ionescu (vreo aluzie onomastică la Eugen Ionesco?), relatează - diaristic şi din perspectiva omului fără însuşiri (Musil?) - tot felul de scene şi întâmplări mărunte din deceniul al patrulea. În altă ordine de idei, Sorin Stoica nu pare să fi plutit într-o limpede şi insipidă zeamă apolitică, dovadă piesa Un nou început politic pentru Emil Constantinescu, din care figurile fostului preşedinte şi cea a scutierului său, Mugur Ciuvică, ies destul de şifonate. Să mai fi trăit, sunt convins că autorul ar fi produs povestiri cel puţin la fel de caustice şi despre actualul (şi incomparabil mai malignul) preşedinte Traian Băsescu. Câteva din proze redau întâmplări ale unui anume Nae Stabiliment, un fel de pretext narativ de genul lui Bob Sacamano, prieten al personajului Kramer din Seinfeld, ale cărui păţanii ne sunt relatate fără ca insul propriu-zis să apară vreodată.

Insolită este bucata intitulată Alexandru Monciu-Sudinschi (pseudo-biografie clişeizată). E vorba de o persoană cât se poate de reală. Monciu-Sudinschi, autor ciudat şi rebel, perpetuu student la Filozofie, era o figură cunoscută prin anii ’70. El este probabil singurul autor român contemporan care pur şi simplu a dispărut la un moment dat fără urmă (dacă mai trăieşte, omul ar trebui să aibă vreo 65 de ani). Marian Popa, în imensa şi controversata sa Istorie a literaturii române de azi pe mâine explică, maliţios, că Monciu-Sudinschi ar fi „dispărut” brusc în Suedia, după ce a acceptat oferta Securităţii şi a primit paşaportul care i se oferea în schimbul ferecării gurii.

Câteva din prozele lui Sorin Stoica amintesc de un alt autor dispărut (şi, am senzaţia, pe cale de a fi uitat), anume Mircea Nedelciu. Asemănarea merge până la nivelul maşinăriei intertextuale, utilizate de ambii prozatori. De pildă Sorin Stoica inserează în textele lui pasaje din Monografia comunei Băneşti, din G. Călinescu sau N. Manolescu. E o bună şi pertinentă dozare a citatului, atât cât să-l provoace pe cititor şi să amorseze mici bombe la nivelul scriiturii. Foarte relevant pentru modelele asumate implicit sau nu de Stoica este faptul că ultima povestire din volum, Cartea tinereţii mele, ne vorbeşte tocmai despre Amendament la instinctul proprietăţii, scriere nedelciană clasică. Mai puţin relevant ar fi modelul Tudor Octavian la care trimite, aparent, Poveste cu pepeni (după Tudor Octavian). Dacă tot e vorba de maeştri şi lucrări de şcoală (care pot presupune exerciţii de imitaţie), e limpede că Nedelciu e mai greu de imitat decât Tudor Octavian, poate pur şi simplu pentru că primul e un mare scriitor, iar cel de-al doilea cel mult un publicist talentat. Asta nu înseamnă că destui prozatori contemporani nu cultivă, conştient sau nu, stilul Octavian, crezând probabil că e de mare succes.

Opera lui Sorin Stoica reprezintă, prin forţa împrejurărilor, un drum închis pentru autor, dar (între)deschis pentru cititor, care poate găsi acolo destule lucruri valoroase.

8 comentarii:

magda spunea...

greu de crezut ca monciu-sudinski ar fi acceptat vreo oferta din partea securitatii.
http://www.sudinski.blogspot.com/
http://www.observatorcultural.ro/O-lume-uitata-caracterele-lui-Monciu-Sudinski*articleID_8920-articles_details.html

Micawber spunea...

@ magda

N-am de unde sa stiu. De fapt nu sustineam posibilitatea asta, il pomeneam doar pe M. Popa, el insusi o persoana controversata. De altfel nici din linkurile dvs. nu rezulta nimic altceva decat ca Monciu-Sudinski a fost/este un autor interesant si complicat.

magda spunea...

pomenindu-l pe m popa, fie si cu acel 'malitios', lansati o oarescare crezare vorbelor sale. or, scrierile lui monciu-sudinski, mai mult decit 'interesante si complicate' au avut un caracter subversiv la vremea respectiva. romanul sau rebarbor a fost prima carte trimisa la topit de cenzura comunista. iacata un act literar transformat intr-unul politic, printre putinele clare de altfel in multitudinea de rezistente prin cultura.

Micawber spunea...

@magda

Aveti o logica rasucita. A califica vorbele cuiva drept "malitioase" nu echivaleaza cu a le da crezare. Daca spun ca ati fost si dvs. malitioasa poate o sa fiti tentata sa credeti ca va dau dreptate :)

magda spunea...

e cu du-te-vino, lalaland. sa alegi din tot ce s-a scris despre m-sudinski, nu mult e drept dar suficient de consistent, lucrul cel mai putin credibil inseamna ori sa nu cunosti, ori sa fii partinitor ideii lui popa. eu sint partinitoare recunosc, nu stiu unde s-au terminat convingerile politice ale lui m-sudinski si a inceput talentul literar, sau invers, dar nu cred ca ar fi scris cum a scris daca i-ar fi fost in fire sa accepte un compromis cu securitatea. esti responsabil cind arunci ideile altora in spatiul public.

Micawber spunea...

@ magda

Trebuie sa va atrag atentia, cu toata amicitia, ca exagerati, parand sa fi facut o fixatie asupra unui subiect colateral.

Imi puneti serios la incercare ospitalitatea si disponibilitatea de a va gazdui comentariile pe blogul meu.

Ca sa va citez chiar pe dvs., esti responsabil cand arunci ideile altora in spatiul public si nu stiu daca imi mai asum multa vreme responsabilitatea de a vi le arunca in spatiul public pe ale dumneavoastra :)

magda spunea...

fie cum zici tu, adica dvs. cu sau fara gazduire pe blog argumentul meu fara raspuns ramine valabil.

capricornk13 spunea...

Da, postul dvs. este echilibrat (ca de obicei) si pare pertinent pentru prozele in speta - spun "pare" fiindca eu nu le-am citit, nu cu vreo intentie sarcastica. Mie "O limba comuna", repet, mi se pare foarte proaspata, scrisa intr-un stil particular. Sa incerc sa argumentez: specificitatea lui Sorin Stoica vine din pozitia in care se plaseaza pe sine in raport cu literatura pe care o scrie - student la jurnalism, o ciudatenie printre cei din jur, povestile care exista si el doar le relateaza, proasta opinie despre sine. In plus, mi se pare ca umorul lui Sorin Stoica este de o calitate exceptionala, vine din fond si nu din forma.