3 august 2010

☺☺☺ Cătălin Mihuleac - Zece povestiri multilateral dezvoltate

Cartea lui Cătălin Mihuleac - Zece povestiri multilateral dezvoltate (Cartea Românească 2010) face parte din pletora de volume, filme, emisiuni TV şi bloguri care şi-au propus, mai mult sau mai puţin apăsat, rememorări din comunism, mai ales că au trecut, vorba poetului idolatrizat, ca nori lungi pe şesuri, 20 de ani de la prăbuşirea, fie şi numai politică, a regimului respectiv.

Titlul de pe copertă (ironică aluzie la vechea sintagmă „societatea socialistă multilateral dezvoltată“) ne spune că în volum vom găsi zece povestiri şi nu ne minte. Bucăţile sunt, să înţelegem (de parcă ar avea vreo importanţă), roadele experienţei de viaţă a autorului, om ajuns la 50 de ani, geolog la bază, dar aruncat de valurile post-decembriste pe ţărmurile mai ispititoare ale unei cariere jurnalistice. Schema după care sunt alcătuite povestirile nu e foarte sofisticată. Adesea ele se focalizează pe un personaj ilustrativ pentru o anume categorie, personaj care se descurcă de minune profitând de sistem, toate bune şi frumoase, succes pe toată linia, până când intervine un eveniment care îi strică, să zic aşa, că e la modă, toată karma şi aranjamentele şi îl azvârle cu brutalitate în mizeria cotidiană a oamenilor mai puţin descurcăreţi. Aşa păţesc, de pildă, nea Ghiţă şi nea Vali (cei doi „regi“), unul ospătar într-un vagon-restaurant, celălalt, naş (adică, pentru cine nu cunoaşte terminologia, controlor de bilete la CFR). Nu mult diferită e soarta unui actor care trăia pe picior mare recitând ode iubitului conducător şi care e trecut la munca de jos atunci când face un gest disident, ba mai mult, trăieşte drama ca după 1989 nimeni să nu-i aprecieze meritele de opozant (Actorul iubitului conducător). Nici Viorel Ursu, portar la echipa Politehnica Iaşi nu apucă să se bucure prea multă vreme de binefacerile statutului de vedetă (una din ele fiind, detaliu semnificativ aprovizionarea cu pepsic la discreţie), iar Iulian Cimpoi, grănicer pus să apere cu străşnicie hotarele raiului comunist şi care se dedulceşte la nenumăratele avantaje colaterale ale meseriei, cade cu brutalitate din paradis (P.C.R. în R.F.G.). Nu-s singurele povestiri pe tipicul acesta, dar cred că n-are rost să povestesc cartea - cine-i curios, s-o citească.

Am putea uşor să bănuim că autorul e în esenţă un moralist, dar probabil că spre beneficiul estetic al cărţii ar fi de dorit să ne înşelăm.

Persoanele a căror tinereţe coincide cu perioada comunistă vor rezona, probabil, la consideraţiile lui Cătălin Mihuleac pe seama elementelor care îţi confereau prestigiu social la vremea respectivă. Memorabile sunt paginile consacrate blugilor, articol de îmbrăcăminte aproape mitic şi a cărui etalare îţi dădea aripi. De preferinţă, blugii ar fi trebuit să fie originali, dar dacă nu erau, se puteau găsi soluţii ingenioase (Valsuri şi blugi marca Strauss). Numai la Vasile Ernu cred că am mai găsit pagini atât de emoţionante despre articolele de denim.

Povestirile... lui Cătălin Mihuleac îmbină de multe ori fericit umorul cu nostalgia benignă. Cât timp prozatorul nu iese din domeniul temporal bine delimitat al comunismului, reţeta funcţionează bine. Din păcate, ultimele două proze din volum îşi extind acţiunea şi înspre anii din urmă, iar mecanismul de succes se gripează. Satirizarea unui preot militar capitalist prins cu nişte prostituate în Armata ca un uter îmbracă forme groase şi strică un ansamblu altminteri cu destule reuşite:

- Băi, glumeţule, prietene flocos, ia scoboară matale oleacă din maşină, să ne arăţi o legitimaţie, un act de identitate, un paşaport, ceva! Hai, eliberează ringul, lasă taxiul şi pe domnişoarele prostituate, nu te smuci, că te ia dracu'! Nea şoferu', dă-ne şi matale o mană de ajutor, nu sta şi te uita ca boul la cinema!

Pe scurt, o carte de vacanţă, fără mari pretenţii, fără plonjoane în abis, cu momente bune şi câteva mai proaste. Cei care sunt acuzaţi de nostalgii comuniste se vor putea replia strategic, cu următorul banc:

Doi bătrâni stau pe o bancă în parc şi discută:
- Dom'le, tare bine era pe vremea lui Stalin, mai ţii minte? zice unul.
- Ai înnebunit, dom'le, nu mai ţii minte ce teroare, ce mizerie, ce lipsuri, replică celălalt oripilat.
- Da, dar pe vremea aia aveam şi noi 20 de ani, soseşte răspunsul. 

Un comentariu:

Anonim spunea...

Nice to see you back. And again by having an interesting post.