☺☺ Simona Sora - Hotel Universal

Citind Hotel Universal de Simona Sora (Polirom, 2012) am constatat că empatizez cu Maia, personajul central al romanului: amândoi avem oroare de îmbrăcămintea din fibre artificiale. Bine sau rău, dar la asta s-a redus identificarea mea cu idiosincraziile acestei entităţi ficţionale care preia în bună măsură prerogativele autorului. Ea ne spune povestea post-nouăzecistă a vechiului Universal, clădire din centrul vechi al Bucureştilor ridicată acum mai bine de un secol şi jumătate de trei negustori (Hagi Tudorache, Leon Manoach şi George San Marin) pentru a servi drept hotel modern, semn al noilor vremuri, în locul unui bezesten turcesc. Locul era însă deocheat, iar cele câteva „compuneri” şi „recompuneri” ale sale de pe parcursul cărţii par să vrea, obsesiv, să ne comunice asta.

Ca şi papii, despre care o anecdotă ne spune că sunt celibatari din tată în fiu, Maia pare să provină dintr-o familie bazată pe partenogeneză, căci bărbaţii contează foarte puţin, sunt ca şi invizibili, iar greul existenţei e preluat de femei. Contemporana noastră, o tânără a anilor ’90 venită la studii în Bucureşti, nimereşte în hotelul Universal, ajuns cămin studenţesc şi martor al convulsiilor sociale care frământă societatea românească în acea epocă tulbure. Nimic nu e întâmplător, pare să ne spună romanciera, căci Universalul marcase istoria familiei începând de la strămoaşa Rada, bulgăroaica din Topoli, dăruită cu puteri paranormale. Hotelul însuşi e conceput ca un fel de imago mundi destul de transparentă, iar bătutul şeii ca să priceapă cititorul e o metodă prea des folosită ca s-o discutăm aici.

Sigur că nu e vorba în primul rând de o clădire fizică, ci de un spirit al epocii, de istorie la modul general, de patimile omeneşti care populează locul mai viu decât prezenţa fizică a locatarilor. Dacă peripeţiile de secol XIX, luate parcă din Misterele Bucureştilor, ale Radei şi ale lui Vasile Capşa („cel mai trist din cei doisprezece fii ai cojocarului Constantin Capşa”) alcătuiesc o bună parte din text, evenimentele contemporane par să fie cele pe care autoarea mizează cu adevărat. Universalul din anii imediat post-revoluţionari e o lume pestriţă, intens boemă, locuită de o adevărată menajerie umană. Personajele sunt numeroase, pitoreşti şi triste prin poveştile lor de viaţă (Mohicanu cu Ludmila lui, Diana de la Limbi Străine, Aliona clarvăzătoarea, clanul turnenilor şi mulţi, mulţi alţii pe care nu avem loc să-i pomenim aici). Substanţa romanescă se diluează uneori din cauza acestei aglomerări de figuri insuficient conturate, de apariţii cu rol episodic. Un rol mai important i-a fost atribuit profesorului de limbi clasice Pavel Dreptu, alcoolic şi afemeiat, înzestrat cu lipici la tineretul studios, mort în urma unui incident neclar. Putem recunoaşte în Dreptu o vagă replică ficţională a lui Petru Creţia, apariţie marcantă a vieţii universitare şi sociale a primilor ani de după 1990.

Scriind Hotel Universal, Simona Sora pare să fi avut ambiţia de a realiza un roman înzestrat cu însuşiri polifonice. Ea le dă cuvântul într-o textură destul de închegată, Maiei, dar şi lui Vasile Capşa, Radei, dar şi psiholoagei care trage concluziile întregii tărăşenii într-un fel de codă-metaroman aflată în echilibru destul de precar cu restul ansamblului. Hotelul... n-ar fi, până la urmă, o carte rea dacă n-ar fi înţesată de manierisme şi recursuri la istorie. Autoarea pare să ne atragă în permanenţă atenţia că are ceva important de spus, dar nu prea reuşeşte să-şi materializeze bunele intenţii.