☺☺ Barbu Cioculescu - Amintirile unui uituc. Exerciţii de memorialistică.

Titlul vădit oximoronic Amintirile unui uituc. Exerciţii de memorialistică (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2014) aparţine volumului de memorii publicat de Barbu Cioculescu, fiul mult mai celebrului (şi pesemne mai înzestratului) Şerban. Natura nu­-şi răsplăteşte de regulă culmile intelectuale cu progenitură de acelaşi calibru; e suficient să ne gândim la Baruţu Arghezi, născut în acelaşi an cu Barbu Cioculescu (1927). E adevărat că cel de al doilea se naşte la Paris, unde părinţii lui erau plecaţi la studii doctorale, dar capitala Franţei, părăsită la o vârstă foarte fragedă, nu-i lasă amintiri directe literatului de mai târziu. Această lacună, perfect explicabilă de altfel, e compensată prin notațiile privitoare la casa Murineanu din Găieşti, oraşul primilor şapte ani de viaţă, pe care copilul o părăseşte odată cu mutarea definitivă a Cioculeştilor în Capitală. Memorialistul consemnează episoade banale, figuri din urbe, animale, tovarăşi de joacă, în fine, nimic care să stârnească interesul durabil al cititorului.

Marea cotitură are loc la mijlocul anilor 1930, cu stabilirea în casa din Cotroceni, la celebra adresă Dr. Turnescu nr. 5. Bucureştii interbelici, în plină efervescenţă, îl impresionează pe copil şi pe puber, care ajunge elev al liceelor Lazăr şi, mai apoi, Sf. Sava. Suntem martorii anilor de formare, aflăm ce citea elevul Cioculescu, cum îşi petrecea vacanţele (notăm sejururile la casa Societăţii Scriitorilor Români de la Buşteni sau pe litoral, la Carmen Sylva) sau care erau raporturile cu rudele şi prietenii părinţilor. Memorialistul se pretinde, cu cochetărie, uituc, în realitate, o scuză pentru selectivitatea pe care nu i-o poate interzice nimeni. Paginile sunt dense, populate cu o bogăţie de personaje şi întâmplări, uneori pitoreşti, cu poantă, deşi impresia generală e cea de bazar, de tarabă cu mărunțișuri. E drept şi că nu ai prea des ocazia să citeşti cum sunau la telefon vocile unor celebrităţi din lumea culturală precum Rebreanu sau Alexandru Rosetti sau să ţi se relateze o discuţie purtată în tramvai cu ditamai Ion Barbu.

Vârsta de aur se încheie odată cu evenimentele de la 23 august 1944 (Sfârşit de vară în Eden este titlul capitolului respectiv), la vila de la Ciorogârla a lui Pamfil Şeicaru, unde Cioculeştii se refugiaseră din calea bombardamentelor începute în primăvara anului respectiv. După asta vremurile „se închid” şi se instalează treptat noul regim. Viaţa continuă, evident; studiile de Drept, începute în 1946, trebuie întrerupte pentru că studentul este eliminat din facultate. Va trăi ani de-a rândul din slujbe umile, de normator pe la diferite întreprinderi şi cooperative, apoi de corector la edituri. Îşi va manifesta talentul literar, va scrie versuri şi istorie literară. Volumul e plin de altfel de citate din propria operă poetică. Nu-i aici locul unei evaluări estetice, dar fără îndoială că selecţia ar fi putut să lipsească sau să fie măcar mai riguroasă. Printre atâtea întâmplări şi meandre de existenţă, este loc şi de iubit (mare iubitor al sexului frumos, el are parte de două mariaje), chiar dacă memorialistul îşi pune în mişcare, convenabil, uitucenia şi ne dă puţine detalii explicite.

Prin natura materialului, prin datele existenţiale ale autorului Amintirile unui uituc puteau fi un excelent volum de memorii. Zic „puteau”, căci nu sunt. Stilul prolix, cu veşnice şi agasante piruete, cu numeroase reveniri asupra unor pasaje anterioare (reproduse câteodată ad litteram, de zici că s-a greşit paginaţia) face lectura dificilă fără a adăuga valoare. Multe pagini sunt marcate de pedanterie, de glume de belfer care aşteaptă parcă reacţia clasei la un mot d’esprit, cu paradă de erudiţie vană. Anexele cărţii sporesc impresia de redundanţă, căci conţin articole publicate în anii din urmă în care autorul reia episoade deja istorisite în corpul Amintirilor... Abundentele greşeli de tipar scad şi ele din valoarea cărţii, la fel scăpările de tot felul. Dacă într-un loc aflăm că Mihai (Ică) Antonescu era prim-ministru sub Ion Antonescu, altundeva ne este evocat damnatul Adrian... Leverkusen din celebrul roman al lui Thomas Mann. Şi noi, care cunoşteam numele de Leverkusen mai mult graţie echipei de fotbal din oraşul respectiv...

În ansamblu, Amintirile unui uituc pot prezenta interes pentru materialul pe care îl conţin, mai puţin pentru modul în care este expus acesta, în ciuda unor momente pitoreşti, de mare vioiciune. Adăugarea secţiunii de fotografii de la sfârşitul cărţii a fost o idee bună. Sunt frumoase paginile despre prietenia dintre părintele autorului şi Vladimir Streinu (nenea Nicu; să nu uităm că îl chema în realitate Nicolae Iordache), prietenie care îşi găseşte o paralelă în cea de mai târziu dintre Barbu Cioculescu şi Alexandru George. E mult, e puţin, rămâne s-o spună „lectorul” căruia i se adresează, obsesiv și adesea direct, memorialistul uituc.