Celebru pentru cărţile lui de basme (cine nu cunoaşte Fetiţa cu chibrituri?), danezul Hans Christian Andersen e şi un bun
cunoscător al muzicii epocii lui. Se ţine la curent cu cele mai noi creaţii în
domeniul operei, unde Wagner, departe de a se fi consacrat, stârnea mari
controverse anii 1850. În jurnalul pe care l-a lăsat (lucrare de mari
dimensiuni, care acoperă circa cincizeci de ani de viaţă), el notează cu
minuţiozitate spectacolele de operă la care asistă. În 1852, aflat la Weimar,
Andersen merge la reprezentaţii cu Tannhäuser
şi Lohengrin în interval de mai puţin
de o săptămână. Operele nu-l mulţumesc.
La Tannhäuser constată că sala este
plină, însă „construcţia este peşte aşteptări, muzica este iscusită, bine gândită,
dar îi lipseşte melodia. Ce-ar fi făcut din asta Carl Maria [von] Weber sau
Mozart!” Aceeaşi hibă o constată şi la Lohengrin: „bine scrisă, iar muzica e
măreaţă, dar fără melodie - un arbore sterp, fără flori sau fructe.” Era
limpede că urechea lui Andersen nu era pregătită să caute melodia wagneriană în
orchestră şi nu neapărat în vocile cântăreţilor.
Cu toate astea, scriitorul nu-i poartă pică tânărului compozitor de operă. Aflat
într-o călătorie în Elveţia, Andersen îl vizitează pe Wagner la Zürich la 26
august 1855. „ I-am făcut o vizită compozitorului Wagner, care m-a primit prieteneşte;
am stat acolo mai bine de jumătate de oră şi i-am promis că am să-i trimit Marşul funebru în memoria lui Thorvalsen
de Hartmann” notează el în jurnal.
Postarea de azi se bazează pe cartea Wagner’s Melodies. Aesthetics and Materialism in German Musical Identity de David Trippett; citatele sunt traduse de mine din ediţia daneză în zece volume a jurnalelor lui Andersen. Poza cu Andersen se află la Biblioteca Regală din Copenhaga.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu