Dacă, vorba clasicului, te poţi despărţi de istorie râzând, nu e deloc o
întrebare trivială să vezi de ce se râdea în timpul anumitor epoci istorice. Istoria comunismului prin bancurile epocii
de Ben Lewis (Meteor Press, 2015) răspunde la această întrebare în urma unei
investigaţii amănunţite bazate pe consultarea unui volum respectabil de
materiale (în primul rând culegeri de bancuri din perioada comunistă şi, cu o
pondere aproape egală, pe baza unor investigaţii personale, a unor interviuri
cu ziarişti, disidenţi şi chiar foşti decidenţi politici însemnaţi. Lewis
încearcă, după propriile sale spuse, să stabilească în ce măsură glumele
politice au contribuit la slăbirea şi, în cele din urmă, chiar la prăbuşirea
sistemului comunist în Uniunea Sovietică şi a sateliţilor acesteia. Există, ni
se explică, două curente de opinie majore, unul conform căruia bancurile au
avut o contribuţie majoră, esenţială la căderea comunismului, altul, potrivit
căruia bancurile au jucat un rol cu totul marginal.
Prezentarea materialului e în esenţă cronologică. Se pleacă din anii 1920,
din deceniul imediat următor revoluţiei bolşevice, trecând prin anii
stalinismului şi ajungând, în fine, la marea stagnare de pe vremea lui
Hruşciov-Brejnev (adevărata epocă de aur a glumelor) şi culminând cu colapsul
de sub Gorbaciov. Demonstraţia lui Ben Lewis sprijină existenţa unei tipologii
variate, ce se schimbă de la o perioadă la alta. De schimbat se schimbă şi
atitudinea organelor represive: dacă în anii 1930 spunerea unui banc la adresa
puternicilor zilei sau a sistemului iţi aducea ani grei de detenţie, după 1960
şi mai ales în deceniul următor pedepsele erau mult mai mici, uneori simbolice.
Asemenea afirmaţii pot părea de domeniul evidenţei, dar a fost necesar să fie
probate. N-a fost uşor, explică în detaliu autorul, căci arhivele organelor
represive sunt destul de zgârcite în materie de urmărire a delictelor
respective.
Un aspect interesant semnalat de istoric este cel al permanentei opoziţii
dintre umorul subteran, cel propagat prin bancurile politice subversive, şi cel
oficial, promovat de statele comuniste prin programe TV sau reviste satirice.
Publicaţiile au fost variate, de la sovieticul Krokodil, până la maghiarul Lúdas
Matyi şi la est-germanul Eulenspiegel,
fără a uita cehul Dikobraz. Din
păcate, Urzica noastră nu e pomenită,
deşi ar fi nedrept să spui că Lewis a uitat România. El a fost de altfel la
Bucureşti şi a stat de vorbă cu o jurnalistă (Doina Doru), cu un fost ministru
comunist (Paul Niculescu-Mizil) sau cu autorul unui studiu sociologic despre
bancuri (Călin Bogdan Ştefănescu).
La întrebarea fundamentală a cărţii nu primim un răspuns clar, deşi e mai
probabil ca dreptatea să fie de partea scepticilor: bancurile politice nu au
avut un rol esenţial în căderea comunismului. Mai interesantă mi se pare
chestiunea originii şi variantelor bancurilor. Ar fi fascinant (dar şi probabil
imposibil) să fii martorul creării unei glume politice, dar cert e că anumite
tipare au o remanenţă istorică remarcabilă, mergând până în Antichitate. Corpusul
acestui tip de umor se pretează la studii tipologice precum cele realizate de
clasicii structuralismului pe materiale folclorice.
Probabil caracteristica cea mai pregnantă a cărţii de faţă este caracterul
ei neacademic. Ben Lewis nu este un profesor care se aşază la catedră pentru a
ne împărtăşi din erudiţia lui, ci un investigator neliniştit care ne ţine la
curent cu aventurile demersului pe care îl întreprinde. Se naşte de aici un fel
de meta-umor. Discuţiile autorului cu
Ariane, iubita lui originară din Germania de Est (şi ostalgică incorigibilă) sau dialogurile purtate cu intervievaţii
sunt adesea surse de amuzament (a se vedea mai ales întâlnirea cu fostul
militant sindical şi preşedinte al Poloniei, Lech Wałęsa, purtată cu
dezinvoltură). Şi, nu în ultimul rând, scurtul moment ficţional, un episod
imaginar din viaţa unor Simpsoni din comunism (Zimpsonivici), unde dialogurile
sunt reprezentate exclusiv din replici luate din bancuri. Cu alte cuvinte, se
pot spune lucruri serioase despre glume... glumind.
Istoria comunismului prin bancurile epocii e un titlu cam pedestru. Cei care ştiu englezeşte vor recunoaşte că Hammer & Tickle. The History of Communism Told through Communist Jokes e mult mai suculent. Bine că măcar editorul a reprodus numeroasele imagini care figurează în ediţia engleză. Am scris mai demult pe acest blog (aici) despre o altă carte consacrată bancurilor politice, scrisă de Dana Maria Niculescu Grasso. Fără a subestima calitatea lucrării doamnei Grasso, să recunoaştem că Ben Lewis ne furnizează o lectură mult mai agreabilă fără a face concesii de calitate. Deh, e şi asta o artă şi n-ai de unde s-o înveţi. Bancuri din carte nu reproduc; cei interesaţi să facă bine s-o citească. Vor găsi destule exemplare la care se poate râde bine şi azi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu