☺☺☺ Daron Acemoglu, James A. Robinson - De ce eșuează națiunile. Originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei.

Se vede cu ochiul liber că ţările lumii nu sunt la fel (nici) când vine vorba de prosperitate, dezvoltare economică şi socială sau nivel de trai, pe scurt, că unele sunt bogate şi o duc bine, iar altele sunt sărace şi se zbat în mizerie. Mult mai puţin banală decât această observaţie este încercarea de a explica starea de lucruri respectivă şi cu atât mai dificil este să propui o teorie generală care să lămurească de ce stau lucrurile aşa cum stau în lumea de azi. Este ceea ce fac Daron Acemoglu şi James A. Robinson în De ce eșuează națiunile.Originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei (Editura Litera, 2015/2016).

Explicaţiile n-au lipsit niciodată. Unii au dat vina pe vicisitudinile/avantajele spaţiului geografic, ale climei sau chiar pe diferenţe rasiale. Nord-europenii (prosperi şi bine educaţi) ar avea de câştigat de pe urma climei în raport cu africanii (săraci şi analfabeţi în masă); unde mai pui că cei din prima categorie ar fi, în comparaţie cu ceilalţi, mai puţin leneşi. Exemple de „explicaţii” de acest tip abundă nu doar în conştiinţa vulgului, ci şi în lucrările de specialitate, mai ales în cele mai vechi. Cu toate astea, spun Acemoglu şi Robinson, lucrurile nu stau deloc aşa, iar contraexemplele sunt abundente. În Coreea de Nord şi în cea de Sud avem acelaşi popor, aceeaşi rasă, în linii mari aceeaşi climă, dar cu toate astea cele două ţări se deosebesc radical. Până şi cele două jumătăţi ale oraşului Nogales, una aparţinând Statelor Unit, cealaltă, Mexicului, se deosebesc binişor una de cealaltă. Şi tot aşa - dovadă că explicaţiile trebuie căutate în altă parte.

Dacă e să-i credem pe autorii cărţii de faţă, ar trebui să începem cu istoria; e de altfel un lucru care nu cere prea multe abateri de la bun-simţul comun. Aşadar ţări diferite au niveluri de dezvoltare diferite pentru că (!) au avut cursuri deosebite ale istoriei sau, mai bine zis, pentru că în momente cruciale ale istoriei au avut opţiuni diferite. Putem scotoci, pentru exemple, prin istoria coloniilor europene. În America Centrală şi de Sud, bogată în metale preţioase uşor de jefuit, cuceritorii spanioli au jefuit nemilos resursele aflate la îndemână (vezi sistemul numit mita), compromiţând şansele de dezvoltare ulterioară ale noilor naţiuni. În mod diferit al procedat coloniştii englezi în America de Nord – şi nu neapărat pentru că erau mai altruişti sau mai buni la suflet. Pentru că teritoriile amerindienilor din nord erau mult mai sărace în pradă facilă, a fost nevoie ca europenii să pună serios mâna la treabă, chiar dacă nimeni nu poate contesta excesele faţă de băştinaşi, iar asta s-a văzut ulterior în nivelul de dezvoltare. Eliberarea de sub dominaţia colonială (fie în America de Sud, fie în Africa) nu a schimbat mare lucru, căci noile regimuri „libere” n-au făcut decât să perpetueze în esenţă obiceiurile colonialiştilor, schimbând eventual beneficiarii. Exemplele abundă şi sunt tratate extensiv, că e vorba de Sierra Leone a lui Siaka Stevens sau de Congo sub excentricul Mobutu, ambii buni prieteni cu Ceauşescu de altminteri. Nici măcar teza ignoranţei unora din lideri nu se poate susţine până la capăt, căci există destule cazuri în care ei au fost avertizaţi asupra erorilor comise.

Răspunsul la întrebarea esenţială e deci altundeva, iar Acemoglu şi Robinson ne propun să îl căutăm în sistemul instituţiilor politice. Economia politică (re)introdusă pe uşa din faţă! ar putea ricana unii. Ni se propun două concepte politice fundamentele: instituţia economică/politică incluzivă şi instituţia economică/politică extractivă, primul tip, „bun” pentru dezvoltate şi prosperitate, cel de al doilea tip, îndeobşte malefic. Primul tip ţine de tipul de societate democratică, cu o largă participare a cetăţeanului la procesul decizional şi o alocare echitabilă a resurselor, iar cel de al doilea, de o practică discreţionară de alocare şi distribuire a bogăţiei. Concentrând teoria autorilor, „[t]eza centrală a acestei cărți este că dezvoltarea economică și prosperitatea sunt caracteristice instituțiilor economice și politice incluzive, pe când instituțiile extractive conduc, în mod caracteristic, la stagnare și la sărăcie.”

Restul e dinamică şi istoria acestei dinamici, cu exemple şi ilustrări de tot soiul. Ar exista, dacă e să ne luăm după autori, o veritabilă dialectică a instituţiilor incluzive şi extractive, iar lucrurile nu sunt date pentru veşnicie. Anglia şi Franţa, de pildă, s-au desprins de instituţiile extractive moştenite din Evul Mediu mai devreme (1688, Revoluţia Glorioasă) sau mai târziu (1789, Revoluţia Franceză), Rusia sau Austria nu au reuşit desprinderea decât extrem de târziu şi/sau incomplet. Interesant este şi de ştiut dacă instituţiile extractive nu permit şi ele dezvoltarea. Se pare că da, măcar într-o anumită măsură, dar rezultatul fatal ar fi griparea motorului la un moment dat (cazul notoriu ar URSS şi sistemului ţărilor socialiste, care s-au dezvoltat impetuos până prin anii 1970-1980, ca să urmeze stagnarea şi colapsul).

N-ai cum să nu te ducă gândul la China. În esenţă, cu toate concesiile făcute sistemului capitalist şi unor elemente incluzive, sistemul economic chinez rămâne unul centralizat, condus de Partidul Comunist, adică esenţialmente extractiv. Dacă ne uităm la fostul URSS, ne-am putea gândi că boomul economic chinezesc se va opri la un moment dat, urmând stagnarea şi involuţia. Nici vorbă aşadar de o preluare autoritară a conducerii sistemului economic mondial sau, în orice caz, nu de una de durată. Cu toate astea, Acemoglu şi Robinson sunt precauţi şi se abţin de la predicţii categorice (la care ne-am aştepta, căci de la o teorie generală te aştepţi şi să-ţi explice faptele şi numai pe ele, dar şi să facă predicţii). Autorii introduc în ecuaţie contingenţele istorice (aşa cum a fost, la vremea ei, marea epidemie de ciumă din Europa secolului al XIV-lea, care a separat Vestul de Est) sau dinamica conversiunii extractiv/incluziv şi se feresc să profeţească prăbuşirea Chinei.

De ce eșuează națiunile este (şi) o istorie universală a dezvoltării economice care îl poartă pe cititor de la originile civilizaţiei până în zilele noastre şi pe spaţii geografice vaste şi insolite, iar o prezentare mai lungă ar face postarea asta de necitit. Sigur că poţi să nu fii de acord cu destule din susţinerile autorilor, ba chiar se vor găsi destui care, de pe poziţii ideologice, să suspecteze o anume tendinţă la a face apologia necritică a sistemului capitalist. Astea sunt totuşi obiecţii peste care putem trece pentru a savura materialul faptic incontestabil pe care îl desfăşoară cei doi economişti pentru a-şi apăra tezele.

Nu ştiu cum s-a făcut, dar azi acest blog împlineşte zece ani de existenţă, o vârstă matusalemică pentru spaţiul virtual.