☺☺ Eugen Istodor - Caţavencii şi tribul lor. O etnografie a grupului incomod și de moravuri grele Cațavencu (1990-2006)

Apariţia, în februarie 1990, a săptămânalului satiric Caţavencu a reprezentat, nu încape vorbă, un moment plin de insolit. Autocalificat incomod şi de moravuri grele, el a practicat o satiră de un tip inedit într-un peisaj jurnalistic agitat, populat de un furnicar uman pestriţ şi debusolat. Eugen Istodor, care nu e la prima tentativă de a analiza aspecte ale societăţii contemporane, realizează în Caţavencii şitribul lor. O etnografie a grupului incomod și de moravuri grele Cațavencu (1990-2006) (Polirom, 2018) un fel de sinteză între observaţia sociologică cu pretenţii de circumscriere teoretică şi munca de istoric, consemnator al unor episoade din dezvoltarea presei autohtone din ultimele trei decenii. Autorul, pe care îl cunoşteam drept harnic autor de interviuri cu (mai) tot ce mişcă din societatea românească, scoate la bătaie materiale din aşa-numita „Arhivă personală Istodor” şi îi lasă să vorbească pe cei care au scria revista în perioada ei de glorie, adică cam până acum 10-15 ani. El numeşte asta „etnografie”. I-aş lăsa pe specialişti să decidă dacă termenul e bine ales sau nu.

Eugen Istodor pare mânat de ambiţii mari şi îşi începe lucrarea în forţă. El deschide un front de lucru larg, cu aspiraţii de teoretizare a fenomenului instanţiat de Caţavencu (ulterior Academia Caţavencu, apoi, mai nou, Caţavencii etc.). Nu e de mirare aşadar că prima secţiune a cărţii este dedicată satirei. Într-un spaţiu de mai puţin de douăzeci de pagini sunt înghesuite definiţii, explicaţii teoretice, clasificări şi exemple care spun, până la urmă, prea puţin despre natura satirei practicate la revistă. Mai interesantă ar fi, poate, preluarea din teoria sociologică a termenului de neo-trib pentru a descrie reţeaua complicată de raporturi interumane stabilite atât în interiorul grupului de realizatori ai gazetei, cât şi cu (sau între) receptorii textelor produse de aceştia. A fost, se pare, o comunitate sui generis, cu ritualuri şi reflexe bine conturate, imposibil de reprodus astăzi.

„Carnea” cărţii – ceea ce rămâne, până la urmă, dincolo de cadrul teoretic totuşi precar – o reprezintă evocarea prin interviuri şi amintiri. Sunt (re)aduse la suprafaţă momentele de glorie precum apariţia primului număr, ivit oarecum deus ex machina din televizorul color al soţilor Nacu şi talentul câtorva studenţi şi proaspăt absolvenţi frustraţi şi totodată talentaţi. Cititorii mai copţi ar putea fi tentaţi să retrăiască şi alte episoade glorioase, ca de pildă publicarea, în 1991, a unui fals număr din Scânteia. Detaliile din spatele cortinei sunt, probabil, încă mai savuroase: pitorescul şedinţelor de redacţie, adevăratul ceremonial al alcătuirii şi validării în colectiv a „bulelor” sau conflictele intergeneraţionale dintre redactori. Sigur, procedeul „bulelor” (colaje fotografice cu replici în răspăr) nu a fost inventat la Caţavencu (cine răsfoieşte colecţia revistei Rebus din anii 1980 va găsi destule asemenea colaje), dar ineditul situaţiei şi, mai ales, memorabilul unor exprimări le-au impus în conştiinţa neo-tribului receptor.

Istoria lui Caţavencu (sub multiplele sale avataruri editoriale) se confundă în bună măsură cu istoria protocapitalismului românesc, spectaculoasă mai ales în perioada sa „sălbatică” din anii 1990. Sunt irepetabile întâmplări precum vinderea gazetei de către propriii săi realizatori, depunerea pungilor cu monedele rezultate la picioarele patronilor sau naivele conflicte de început dintre angajaţi/redactori şi proprietari. Istodor observă, corect, că atitudinea primilor era una tipică de stânga, chit că oamenii susţineau, prin materialele pe care le scriau, o ideologie mai degrabă de dreapta.

Toate cele de mai sus sunt însă julituri de genunchi şi hârjoneli pe lângă adevăratele provocări aduse de inevitabila interacţiune cu magnaţii mediatici autohtoni (Sorin Ovidiu Vântu sau Adrian Sârbu). Pe lângă aceştia, Ovidiu Nacu, primul patron, era un naiv benign. Ciocnirea cu comandamentele pieţei, cu categoriile specifice capitalismului, a şubrezit puternic edificiul romantic caţavencian. Lovitura de graţie a dat-o puternica polarizare politică apărută odată cu instalarea regimului Traian Băsescu şi care a făcut ca măruntele partizanate ale epocilor Ion Iliescu sau Emil Constantinescu să pară nişte glume nevinovate. Au apărut (şi) printre Caţavenci profitorii băsescieni (tipul I. T. Morar) sau disidenţii care au sfârşit prin a înfiinţa Kamikaze (o gazetă care rezistă şi azi, în ciuda caracterului său greţos). Despre asemenea aspecte Eugen Istodor scrie prea puţin şi prea eufemistic. E posibil ca delicateţea să îi fie impusă de vechi relaţii de amiciţie, dar asta nu e o consolare pentru cititor.

Caţavencii şi tribul lor e, până la urmă, un produs tipic Istodor, adică o colecţie de interviuri menite să ilustreze tema fugit irreparabile... Secţiunea teoretică putea să lipsească, ea pare oricum alcătuită din extrase din lucrarea de doctorat în sociologie a autorului. Neo-tribul Caţavencilor a dispărut demult fragmentat de noile mijloace de expresie, căci (loc comun), mediul este mesajul. Azi avem noile (!) neo-triburi de dimensiuni mult mai mici, reprezentate de bulele de pe Facebook. Caţavencii, forma în care revista a supravieţuit, e un fel de reptilă de mici dimensiuni într-o lume a mamiferelor, cu un habitat mic, dar bine circumscris, amintind prin unele trăsături că strămoşii ei stăpâneau, cândva, întreg globul.

Fact checking

Un index de nume şi persoane ar fi făcut minuni, dar editura nu l-a crezut probabil necesar. Volumul se încheie cu reproduceri din materialele publicate de-a lungul anilor în revistă (caricaturi, colaje). Din păcate, calitatea reproducerilor e execrabilă. S-a mizat probabil pe memoria neo-tribului, care ar putea să completeze porţiunile greu de descifrat.