Din producţia pentru copii de până la părăsirea ţării – foarte restrânsă, de altfel – a Maiei Radovan face parte şi povestirea Împărăţia balaurului, publicată în volum de Federaţia Naţională a Foştilor Deţinuţi şi Internaţi Politici Antifascişti. Cartea, al cărei an de apariţie nu este menţionat, face parte probabil din lucrările anilor 1948-1949. Textul relatează presupusa experienţă auctorială a întâlnirii, pe plaja de la Mangalia, a unui bărbat care se bucura de apă, soare şi nisip, alături de numeroşii copii aflaţi în tabără.
Copiii, tot jucându-se cu mingea în apă, la un moment dat o azvârliră în capul unui om care se scălda şi ei. Acesta o prinse şi, voind să le tragă un pui de spaimă, îi ameninţă că nu le-o mai dă înapoi. Şi ieşi cu mingea la mal. Băieţii se repeziră în urma lui, rugându-l care mai de care, cu vocile înecate în lacrimi, să le dea mingea. Atunci un băieţaş, cu părul ca ţepii unui arici, observă că străinul avea nişte semne neobişnuite pe glezne, parcă purta câte o brăţară de urme roşii-vinete.
— Ce sunt astea, nene, pe piciorul matale? întrebă el curios.
Să recunoaştem că introducerea nu e tocmai rea. Suspense-ul introdus de apariţia omului, cu misterioasele lui „brăţări”, sporeşte interesul cu care se citeşte proza. Misterul se rezolvă însă pe dată când bărbatul le mărturiseşte copiilor că e vorba de semnele lăsate pe picioarele lui de lanţurile purtate în puşcărie – nu una pentru deţinuţii de drept comun – ci într-o închisoare pentru deţinuţii politici comunişti. Discuţia cu micii vilegiaturişti se transformă treptat în monologul fostului deţinut, plin de locurile comune ale discursului dominant privind lupta clasei muncitoare împotriva exploatării din timpul regimului burghezo-moşieresc („Dar ţineţi minte: pentru ca voi să puteţi astăzi veni la mare, să fiţi hrăniţi bine şi să vă puteţi juca în voie, au fost oameni care au suferit bătăi, schingiuiri şi temniţă grea. Mulţi dintre ei au fost chiar împuşcaţi!”).
Povestitorul relatează apoi luptele greviştilor de la Griviţa din februarie 1933, neomiţând să evoce figura faimosului (în epocă) Vasile Roaită şi a legendarei sale sirene, după care ajunge în punctul focal al povestirii sale, celebra închisoare Doftana, locul de ispăşire a pedepsei pentru muncitorii condamnaţi pentru a-şi fi cerut drepturile. Este Împărăţia balaurului din titlul cărţii, pomenită într-un cântec intonat de deţinuţi, pe care omul cu gambele marcate de cicatrici îl cântă nostalgic („E-o temniţă-n ghearele unui balaur. / Un monstru în chip de bărbat, / Cu colţi de panteră, cu urlet de taur / şi ochi ca de câine turbat.”)
Autoarea nu lasă nebifat niciunul din punctele naraţiunii oficiale referitoare la Doftana (odioasele bătăi administrate deţinuţilor, temutele celule H servind drept carcere, solidaritatea celor de afară, cu pachetele pline de obiecte subversive strecurate în interior etc.) Toate acestea se petrec până la data de 10 noiembrie 1940, ziua cutremurului distrugător care lasă închisoarea în ruine şi îi ucide pe mulţi din cei închişi acolo. Este un moment redat cu dramatism, folosit pentru a se scoate în evidenţă eroismul muncitorilor care luptă din răsputeri pentru a-şi salva camarazii prinşi sub dărâmături. Este menţionat un alt erou al clasei muncitoare venerat în acei ani, Ilie Pintilie, victimă a dezastrului, iar naratorul aşază şi o cărămidă la edificiul cultului personalităţii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, aflat în plin avânt („În fruntea noastră era tovarăşul Gheorghiu-Dej. Deşi rănit grav, el ne îndemna energic la lucru şi ajuta pe cei răniţi.”). Foarte pe scurt – de altfel şi fără vreo legătură cu contextul tragediei de la Doftana – sunt evocate figurile altor doi martiri ai clasei muncitoare, Filimon Sârbu şi Elena Pavel, azi căzute complet în uitare.
Pe principiul antitezei dintre anii negri ai regimului burghezo-moşieresc şi anii luminoşi ai noului regim de democraţie populară, povestea muncitorului („adevărată”, insistă Maia Radovan) se încheie pe un ton apoteotic:
„Împărăţia Balaurului” nu mai există, căci balaurului i s-au tăiat capetele. Iar nouă, celor ce am trecut prin suferinţe grele, ne-a fost dat prin munca şi lupta poporului muncitor de sub conducerea Partidului Muncitoresc Român să vedem înfăptuită scumpa noastră Republică Populară, pe care o iubim şi o vom apăra cu tot sufletul, pentru că numai în ea poporul nostru muncitor va duce o viaţă din ce în ce mai fericită, de roadele căreia în primul rând o să vă bucuraţi voi, cei mici, care sunteţi viitorul nostru.
Sunt sintagme care ar fi putut la fel de bine să fie luate din orice articol de propagandă al vremii. Maia Radovan renunţă la efortul (minim, de altfel) de a literaturiza conţinutul ideologic şi îl pune pe erou să vorbească ca la o banală şedinţă de partid. Împărăţia balaurului nu lasă, probabil, nicio urmă în mintea tinerilor cititori ai vremii.
Nu am putut identifica autorul ilustraţiilor (nemenţionat nicăieri). Poza Maiei Radovan este reprodusă din Revista literară nr. 12 din 4 mai 1947.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu