Salut voios! laureată la gala premiilor revistei Observator cultural

În seara asta mi s-a decernat unul din premiile Observator cultural, mai precis cel de la categoria Critică şi istorie literară. Felicitări prestigioşilor mei contracandidaţi, doamnele Ioana Pârvulescu şi Alexandra Ciocârlie şi domnul Marcel Tolcea. A fost o mare onoare să concurez alături de domniile lor.

Nefiind în ţară, am trimis următorul mesaj, difuzat în timpul galei organizate în seara asta la Teatrul Odeon din Bucureşti:

Salut voios! Bună seara! Trimit acest mesaj înregistrat tocmai din vestul sălbatic american, din deşertul Nevada, unde ne refacem după o furtună de nisip. Scriu prost şi vorbesc încă şi mai prost, aşa că vă rog să aveţi îngăduinţă.

Când m-am apucat să scriu Salut voios!, cartea care îmi oferă ocazia de a lua acum cuvântul, am ştiut ce motto va avea şi cu ce frază se va încheia. Tot spaţiul conceptual şi grafic dintre ele a trebuit umplut cu ceva, iar la acel „ceva” am lucrat câţiva ani, făcând naveta între Las Vegas, unde locuiesc, şi București, unde vin în vizită în fiecare an. Ceva-ul acesta a fost format din mii de ore petrecute în biblioteci, la Arhivele Naţionale sau la CNSAS, în toate locurile pe unde a trebuit să caut urmele şi fosilele „bestiei” reprezentate de literatura română pentru copii şi tineret a intervalului 1948-1953. Multă lume mi-a spus că e o întreprindere nebunească şi aşa şi era: material nu aveam - nu citisem decât o parte infimă a cărţilor din acea perioadă, iar despre mulţi din autori nu ştiam mare lucru.

A urmat o luptă înverşunată cu: propria mea lipsă de experienţă (sunt biochimist şi lingvist, nu critic sau istoric literar), cu lipsa materialului după cum am spus, cu ostilitatea multor instituţii, iar apoi, când cartea a fost gata, cu indiferenţa editurilor, nedispuse să acorde credit unui outsider.

Am izbândit în cele din urmă, iar acum e momentul firesc al bucuriei şi mulţumirilor. Acestea se îndreaptă în primul rând către familia mea, soţia mea Odhett, un medic minunat şi un critic ascuţit, postum către doamna Marghit Dascălu, diriginta şi profesoara mea de română din urmă cu multe decenii, către editura Vremea, care a avut curajul de a publica această carte şi - nicidecum în ultimul rând al importanţei, către juriul acestei ediţii „rotunde” a premiilor Observator cultural şi întreaga redacţie a revistei, care a intuit adevărul din spatele spuselor unui renumit autor de cărţi pentru copii: literatura pentru copii este la fel ca cea pentru oamenii mari, dar mai bună. Vă mulţumesc tuturor!

#salutvoios #literaturapentrucopii

Din cărţile pentru copii ale anului 1949 (II)

Ghicitoarea, specie literară populară mai ales printre copiii mici, este ilustrată în 1949 de placheta Hai, ghiceşte, cine-i?[1] de J. Mihail. Ghicitorile (în parte apărute deja în diferite numere ale revistei Pogonici) sunt structurate ca grupuri de 7-8 distihuri, fără titlu, iar referentul lor e de regulă uşor de identificat. Informaţia oferită pentru rezolvarea ghicitorii e bogată, adesea redundantă. Iată cum începe ghicitoarea care are ca soluţie „veveriţa”, din care se vede că cititorul dispune de suficiente informaţii pentru a ghici, chiar înainte de a citi toate versurile, mai ales că are la îndemână indicii suplimentare din desenul însoţitor:

            

              Cine-şi spală dimineaţa

              Toată blana, toată faţa?

 

              Şi apoi zglobiu coboară

              Din scorburi, afară?

 

              Cine-i neastâmpărată,

              Mică, mică şi roşcată?

 

              Prin pădurea-ntunecoasă?

              Coada cui e-aşa stufoasă? etc.

 

Ca distribuţie semantică, multe din ghicitori au ca răspuns animale (ciocănitoarea, iepurele, veveriţa, şarpele, ursul), dar şi elemente ale vieţii urbane moderne (tramvaiul, aparatul de radio, telefonul, avionul), iar volumul este în ansamblu atrăgător şi echilibrat. Lucrarea lui J. Mihail este apreciată, dintre teoreticienii momentului, de Egon Weigl[2], satisfăcut de modul în care e utilizată creaţia inspirată din folclor pentru instruirea copiilor. Nu foarte mulţumit este, dimpotrivă, Ovid Savin[3], care nu vede în ghicitorile din volum un instrument valoros de educaţie şi cunoaştere, pentru că cele 16 versuri care alcătuiesc o ghicitoare sunt prea numeroase:

 

Totuşi o întrebare ni se pune: oare cele 16 versuri care constituie o ghicitoare nu sunt prea numeroase? Atenţia copilului nu se poate concentra pentru a aduna toate caracterele înfăţişate într-un singur tablou astfel ca să poată răspunde cu un singur cuvânt, sau, dimpotrivă, numărul prea mare de imagini nu-l trimite de fiecare dată spre un alt răspuns, încât la sfârşit copilul să nu mai ştie ce să spună? Socotim că este o carte prea grea, chiar dacă copilul are 10 ani. şi apoi ne mai punem întrebarea dacă prin aceste ghicitori copilul învaţă să cunoască o lume nouă. Desigur că nu învaţă.

---

[1] Editura Tineretului (Literatura pentru copii), ilustraţii V. Crivăţ.

[2] Pe drumul unei noi literaturi pentru copii, în Contemporanul nr. 185 din 21 aprilie 1950.

[3] Cu privire la literatura pentru copii, în Iaşul nou nr. 5-6 (septembrie) 1950.

„Tovarăși, noi n-avem mâni/pentru sâni”

Problema debutului publicistic al lui Octav Pancu-Iaşi nu e deloc simplă, căci după 1946 îi găsim numele în mai multe periodice ale vremii. Se pare că prima bucată semnată de el (de fapt Pan.ku Iaşi) apare în revista umoristică Piţigoiul, la rublica Piţigoiul sportiv din nr. 15 din 25 august 1946, când viitorul prozator avea trecuse de 17 ani. Articolul este intitulat „Juventus a învins Ciocanul cu 1:0”, tipărit greşit („Juventns”).

Un text interesant apare în 1948. E vorba de o poezie scrisă în colaborare cu Victor Popa, care are titlul „An nou - cântec nou” şi care câştigă unul din premii la concursul de poezii organizat de muribundul ziar Timpul. E vorba de un „mare concurs cu premii pentru poezie, nuvelă şi desen” consacrat efortului postbelic de reconstrucţie a ţării, anunţat în numărul din 8 martie 1948. Este un poem mobilizator, scris la persoana a II-a plural, menit să-i însufleţească pe tinerii constructori ai căii ferate Agnita-Botorca, simbol al orânduirii abia instalate la sfârşitul lui 1947 Cităm un fragment revelator din acest poem de mari dimensiuni, caracterizat de un retorism ad hoc:

 

Tovarăși,

uzinele

și mașinile

și căminele,

noi trebue să le facem să duduie,

să fiarbă și să suduie.

Noi trebue să le dăm vlagă vie,

roților energie,

iureş curelelor,

vifor manivelelor,

munca să nu se oprească,

să crească,

să crească!

Tovarăși, noi n-avem mâni

pentru sâni

suntem roi,

de brațe — mușuroi —

și pentru alți cinci sute cincizeci

și trei de kilometri noi.

 

Textul, oarecum banal într-o vreme când asemenea îndemnuri poetice activistice inundau piaţa literară, ar fi trecut oarecum neobservat dacă n-ar fi fost versurile „Tovarăși, noi n-avem mâni/pentru sâni”, remarcate de Maximin (cel mai probabil G. Millian-Maximin), care ţinea rubrica „Vorbe de clacă” la ziarul Semnalul.

 

În articolul apărut în numărul din 20 aprilie, Maximin se declară contariat de distih şi afirmă că una (munca) n-o exclude pe alta (iubirea), ba chiar că cele două ar trebui să meargă mână în mână, dacă putem spune aşa. Tinerii care construiesc cu entuziasm socialismul ar trebui să dea dovadă de un elan pe măsură şi în ceea ce priveşte latura erotică a vieţii, afirmă în esenţă cronicarul.

 

Desigur, fiind vorba de poezie, gama interpretărilor posibile e vastă. În spiritul unei lăudabile onestităţi intelectuale (sau poate spre a îndulci o pilulă prea amară), Maximin scrie în final că i s-a sugerat că de fapt distihul păgubaş s-ar fi putut referi la statul cu mâinile în sân (sânul propriu, desigur). Care va să zică, tinerii voluntari n-aveau mâini de ţinut în sân, adică nu trândăveau. Autorii ar fi trebuit totuşi să fie „mai expliciţi’ (articolul chiar aşa se intitulează). Publicistul conchide:

 

„Tineri care pot sfărâma stâncile în care seva vieții e atât de clocotitoare, să nu stea cu brațele în sânul lor, asta, da, căci nu se cuvine, când țara are atâta nevoe decei, dar în alte... sânuri, Dumnezeu să mă ierte, asta cred că nu le-o cere nici U.T.M.-ul ! Bine ar fi însă ca în chestii de-astea controversate, poeții, mai ales când au și talent și sunt și premiați, să fie cât mai expliciţi.”

 

Nu se poate spune că nu era o întorsătură de condei dibace, care a trecut, iată, de vigilenţa cenzurii.