Despre Ion Jipa

Din primul val ─ dispărut relativ repede, fără a lăsa urme ─ al prozei realist-socialiste de după 1948 face parte şi Ion Jipa, născut în 1909, (relativ) tânără speranţă a literaturii angajate de după preluarea totală a puterii de către Partidul Comunist la sfârşitul lui 1947. La origine muncitor, „trimis de Partid să ducă muncă de lămurire in mijlocul ţărănimii muncitoare”, Jipa prinde gustul scrisului şi are în primii ani de activitate o producţie bogată de nuvele şi povestiri consacrate aşa-zisei transformări socialiste a agriculturii. Alături de Echipa de tractoare, apărută în Viaţa românească în 1949, el mai publică în acelaşi an Cât vezi cu ochii, pământ şi Deşteptare. Anul recordurilor cantitative este însă 1950, care marchează nu mai puţin de cinci apariţii, toate mobilizatoare (Economiile lui Costea Dalbu, E uşor de ţinut minte, Pentru viaţă şi fericire, votează!, Un voinicel dă piept cu viaţa, Vrăbioii de aur). Prozatorul călăreşte valul succesului, critica îl răsfaţă, deşi îl mai şi... critică pentru unele stângăcii, iar articolele sale sunt găzduite în paginile cotidianelor centrale.  

Într-un moment când părea să-şi fi găsit nu doar vocaţia, ci şi o nişă literară confortabilă, Jipa efectuează o cotitură semnificativă şi se orientează spre literatura pentru copii, renunţând definitiv să se mai adreseze maturilor prin scrieri inspirate din viaţa nouă a satului românesc, ca până atunci. Într-adevăr, în 1951 el publică Clocot Voinicul, un basm construit pe confruntarea tradiţională dintre bine şi rău, dar menit să evidenţieze lupta victorioasă a omului cu forţele oarbe ale naturii, pe care le supune în folosul său. Începe să colaboreze cu povestiri şi reportaje şi uneori chiar cu versuri la revistele pentru copii (Licurici, Pogonici, Luminiţa, Scânteia pionierului) şi cu începere din 1954 scoate mai multe volume pentru cititorii foarte tineri. Printre acestea se numără Titic, Culai şi Gaie (1954), Floare albă (1955), Un porumbel alb pentru copiii negri (1955), Bim, Big, Bum şi alţi năzdrăvani şi Noaptea la circ (1960). Este autorul unor scenarii radiofonice (Musca aurie, 1956, Bim şi focul, 1958 etc.), scrie versurile mai multor cântece pioniereşti şi realizează traduceri din creaţia pentru copii a altor popoare. De o oarecare popularitate se bucură volumul Sănducu-Năzdrăvanul şi piticul Ştie Tot (1956), o poveste cu morală despre importanţa învăţăturii şi a muncii asidue. De asemenea, îl găsim pe Jipa nu de puţine ori în mijlocul copiilor, participant, alături de alţi scriitori, la întâlnirile tradiţionale cu micii cititori.

Spre deosebire de alţi zeloşi practicanţi ai realismului socialist al primilor ani de comunism, Jipa pare să-şi fi înţeles limitele şi să fi renunţat în timp util la practicarea unei literaturi pentru care nu avea, oricum, chemare, căci scrierile sale erau schematice, stereotipe şi neverosimile, veritabile „proze broşurate”, aşa cum le califică cu maliţie un istoric literar. E semnificativ că din grupul de scriitori participanţi la concursul Ministerului Artelor în iunie 1949 (Ion Jipa, Aurel Mihale, A. Radu, O. Măgureanu, Vera Hudici, Ştefan Gheorghiu, Dumitru Mircea etc.), el se numără printre puţinii supravieţuitori literari, însă graţie textelor pentru copii pe care le scrie în anii următori. Nu ar trebui să se înţeleagă de aici că scriitorul submediocru pentru adulţi devine un autor remarcabil odată ce trece la literatura pentru cei mici. Jipa e acuzat uneori că scrie lucrări „care nu contribuie la educarea copiilor, conţinutul lor reducându-se la relatarea unor banalităţi lipsite de haz”, dar se menţine pe linia de plutire şi are o anumită vizibilitate în rândul publicului de vârstă şcolară şi al exegeţilor. În 1961 îl găsim printre membrii redacţiei Scânteia pionierului, mai contribuie în 1962 cu câteva traduceri, după care numele lui dispare complet din peisajul editorial şi jurnalistic.

Dacă despre ultima parte a vieţii lui Ion Jipa nu ştim mai nimic, datele privind tinereţea lui sunt ceva mai bogate. Cea mai importantă sursă este reprezentată de dosarul informativ pe care Securitatea i l-a deschis scriitorului[1]. Acesta, pe numele lui adevărat Jean Paltin, se născuse în Bucureşti la 21 iulie 1909, fiu al lui Leon şi al Sabinei, cuplu de origine evreiască. După satisfacerea stagiului militar, lucrase ca muncitor la diferite binale de construcţii, fiind o vreme angajat la Uzinele Malaxa, apoi la întreprinderea M. Dragomirescu, de unde fusese detaşat la muncă obligatorie ─ conform prevederilor legislaţiei rasiale ─ cu începere din 1942. Exasperat, putem presupune, de tratamentul care i se aplica, Paltin se declarase la un moment dat creştin, în speranţa de a evita persecuţiile, însă stratagema nu reuşise. Cazul e consemnat în presa vremii la cronica judiciară, sub titluri sarcastice (S-a creştinat... cu stiloul, în Viaţa din 10 iunie 1943).

După război Paltin/Jipa avusese diferite angajamente pasagere, pentru ca anul 1948 să-l găsească la Buletinul Uniunii Sindicatului de Salariaţi Agricoli. În 1950, în momentul întocmirii notei din care am extras informaţiile de mai sus, el era angajat la Editura Partidului Muncitoresc Român şi colabora la diferite publicaţii periodice.

În evidenţele Securităţii Ion Jipa era caracterizat drept „element lăudăros şi orgolios”. Documentul la care am făcut referire relata un incident petrecut în ianuarie 1950 la casa de odihnă a scriitorilor de la Sinaia, unde acesta se afla împreună cu soţia, printre oaspeţi numărându-se şi tânărul dramaturg şi prozator Octav Măgureanu. Acesta fusese dat în grija lui Jipa, căci avea însărcinarea de a redacta o nouă operă literară şi trebuia să lucreze, sarcină dificilă, căci avea „viciul beţiei”. Mentorul fusese la un moment dat chemat urgent la Bucureşti de USASZ (Uniunea Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti) şi a circulat zvonul că, în absenţa lui, Măgureanu întreţinuse raporturi sexuale cu tovarăşa Jipa. Ancheta „pe linie de cadre” întreprinsă de USASZ s-a soldat cu excluderea lui Măgureanu din Uniune. Se mai spunea şi că, cu prilejul presupusului incident amoros, Jipa făcuse scandal, dându-se drept om al Securităţii trimis acolo „cu misiuni speciale”. Acest comportament nu a fost în cele din urmă confirmat.

Dincolo de asemenea cancanuri cu acoperire mai mare sau mai mică în realitate, reportul Securităţii menţiona un aspect mai grav, anume suspiciunea că în timpul războiului, mai precis în 1943, Paltin ar fi desfăşurat „o vie activitate legionară în cartierul Pantelimon” şi printre muncitorii de la întreprinderea Rogifer, pe care îi organiza în cuiburi. Bănuielile de legionarism erau vechi şi puteau fi găsite în rapoarte ale Siguranţei din 1943, pe care, cu acribie, Securitatea le preluase spre verificare. Unul din acestea relata:

 

„Legionarul Jean Paltin din șos. Pantelimon 132, desfășoară o vastă activitate legionară în cartierul com. Pantelimon și muncitorii de la Rogifer.

În prezent se ocupă cu organizarea de noi cuiburi legionare după vederile sale, afirmând că aceste mici unități legionare sunt complete și pot acționa perfect în orice împrejurare.”

 

 Un raport final, semnat de un anume comisar Iorgulescu, menţiona însă că verificările arătaseră că Paltin este evreu, aşadar nici datele sale personale, nici cele ale concubinei din acel moment (Ruxandra Isac) nu corespundeau profilului unui legionar cu „vastă activitate”. Interesant e că peste mai puţin de un deceniu Securitatea prelua acuzaţiile iniţiale ale Siguranţei, sfârşind prin a trage concluzii similare. Povestea poartă toate semnalmentele istorioarelor cu poliţişti săraci du duhul.

 Detaliu pitoresc: raportul care conchide că Paltin nu a fost legionar este vizat de colonelul de Securitate A. Stancu de la Direcţia Securităţii Capitalei. Viitor general şi şef al acestei secţii, Aurel Stancu, fost luptător în Spania, acesta este cu mare probabilitate autorul primului roman despre lupta tineretului comunist în ilegalitate (Inimă de tânăr), apărut în primă ediţie în 1947.

Tot de domeniul faptului divers, însă de data asta cu un oarecare tâlc, este prezenţa numelui lui Jipa-Paltin în dosarul de Securitate al lui Octav Pancu-Iaşi[2]. Mult mai celebrul şi mai înzestratul scriitor pentru copii era investigat pentru presupuse „acţiuni duşmănoase”, iar din cercul lui de cunoscuţi făcea parte şi falsul legionar. Colega lui Pancu-Iaşi, scriitoarea Ana Marcu, îl denunţă pe acesta în 1956 pentru că, întors din Uniunea Sovietică, s-ar fi întâlnit cu Jipa în trenul Bucureşti-Iaşi, ocazie cu care i s-ar fi confesat că după un sejur de o lună s-a convins că „totul este de paradă și propagandă, că realitatea e alta și că viața acolo [în URSS] este cu totul altfel cum ni se prezintă nouă”. Dar asta e deja o altă poveste, mult mai amplă şi mai profundă...

Text apărut în numărul 1314 al revistei Observator cultural. Astăzi acest blog împlinește 19 ani.

           

 

---

[1] Arhiva CNSAS, Dosar I 0447942.

[2] Arhiva CNSAS, Dosar I 0257233_002 vol. II.

Salut voios! laureată la gala premiilor revistei Observator cultural

În seara asta mi s-a decernat unul din premiile Observator cultural, mai precis cel de la categoria Critică şi istorie literară. Felicitări prestigioşilor mei contracandidaţi, doamnele Ioana Pârvulescu şi Alexandra Ciocârlie şi domnul Marcel Tolcea. A fost o mare onoare să concurez alături de domniile lor.

Nefiind în ţară, am trimis următorul mesaj, difuzat în timpul galei organizate în seara asta la Teatrul Odeon din Bucureşti:

Salut voios! Bună seara! Trimit acest mesaj înregistrat tocmai din vestul sălbatic american, din deşertul Nevada, unde ne refacem după o furtună de nisip. Scriu prost şi vorbesc încă şi mai prost, aşa că vă rog să aveţi îngăduinţă.

Când m-am apucat să scriu Salut voios!, cartea care îmi oferă ocazia de a lua acum cuvântul, am ştiut ce motto va avea şi cu ce frază se va încheia. Tot spaţiul conceptual şi grafic dintre ele a trebuit umplut cu ceva, iar la acel „ceva” am lucrat câţiva ani, făcând naveta între Las Vegas, unde locuiesc, şi București, unde vin în vizită în fiecare an. Ceva-ul acesta a fost format din mii de ore petrecute în biblioteci, la Arhivele Naţionale sau la CNSAS, în toate locurile pe unde a trebuit să caut urmele şi fosilele „bestiei” reprezentate de literatura română pentru copii şi tineret a intervalului 1948-1953. Multă lume mi-a spus că e o întreprindere nebunească şi aşa şi era: material nu aveam - nu citisem decât o parte infimă a cărţilor din acea perioadă, iar despre mulţi din autori nu ştiam mare lucru.

A urmat o luptă înverşunată cu: propria mea lipsă de experienţă (sunt biochimist şi lingvist, nu critic sau istoric literar), cu lipsa materialului după cum am spus, cu ostilitatea multor instituţii, iar apoi, când cartea a fost gata, cu indiferenţa editurilor, nedispuse să acorde credit unui outsider.

Am izbândit în cele din urmă, iar acum e momentul firesc al bucuriei şi mulţumirilor. Acestea se îndreaptă în primul rând către familia mea, soţia mea Odhett, un medic minunat şi un critic ascuţit, postum către doamna Marghit Dascălu, diriginta şi profesoara mea de română din urmă cu multe decenii, către editura Vremea, care a avut curajul de a publica această carte şi - nicidecum în ultimul rând al importanţei, către juriul acestei ediţii „rotunde” a premiilor Observator cultural şi întreaga redacţie a revistei, care a intuit adevărul din spatele spuselor unui renumit autor de cărţi pentru copii: literatura pentru copii este la fel ca cea pentru oamenii mari, dar mai bună. Vă mulţumesc tuturor!

#salutvoios #literaturapentrucopii

Din cărţile pentru copii ale anului 1949 (II)

Ghicitoarea, specie literară populară mai ales printre copiii mici, este ilustrată în 1949 de placheta Hai, ghiceşte, cine-i?[1] de J. Mihail. Ghicitorile (în parte apărute deja în diferite numere ale revistei Pogonici) sunt structurate ca grupuri de 7-8 distihuri, fără titlu, iar referentul lor e de regulă uşor de identificat. Informaţia oferită pentru rezolvarea ghicitorii e bogată, adesea redundantă. Iată cum începe ghicitoarea care are ca soluţie „veveriţa”, din care se vede că cititorul dispune de suficiente informaţii pentru a ghici, chiar înainte de a citi toate versurile, mai ales că are la îndemână indicii suplimentare din desenul însoţitor:

            

              Cine-şi spală dimineaţa

              Toată blana, toată faţa?

 

              Şi apoi zglobiu coboară

              Din scorburi, afară?

 

              Cine-i neastâmpărată,

              Mică, mică şi roşcată?

 

              Prin pădurea-ntunecoasă?

              Coada cui e-aşa stufoasă? etc.

 

Ca distribuţie semantică, multe din ghicitori au ca răspuns animale (ciocănitoarea, iepurele, veveriţa, şarpele, ursul), dar şi elemente ale vieţii urbane moderne (tramvaiul, aparatul de radio, telefonul, avionul), iar volumul este în ansamblu atrăgător şi echilibrat. Lucrarea lui J. Mihail este apreciată, dintre teoreticienii momentului, de Egon Weigl[2], satisfăcut de modul în care e utilizată creaţia inspirată din folclor pentru instruirea copiilor. Nu foarte mulţumit este, dimpotrivă, Ovid Savin[3], care nu vede în ghicitorile din volum un instrument valoros de educaţie şi cunoaştere, pentru că cele 16 versuri care alcătuiesc o ghicitoare sunt prea numeroase:

 

Totuşi o întrebare ni se pune: oare cele 16 versuri care constituie o ghicitoare nu sunt prea numeroase? Atenţia copilului nu se poate concentra pentru a aduna toate caracterele înfăţişate într-un singur tablou astfel ca să poată răspunde cu un singur cuvânt, sau, dimpotrivă, numărul prea mare de imagini nu-l trimite de fiecare dată spre un alt răspuns, încât la sfârşit copilul să nu mai ştie ce să spună? Socotim că este o carte prea grea, chiar dacă copilul are 10 ani. şi apoi ne mai punem întrebarea dacă prin aceste ghicitori copilul învaţă să cunoască o lume nouă. Desigur că nu învaţă.

---

[1] Editura Tineretului (Literatura pentru copii), ilustraţii V. Crivăţ.

[2] Pe drumul unei noi literaturi pentru copii, în Contemporanul nr. 185 din 21 aprilie 1950.

[3] Cu privire la literatura pentru copii, în Iaşul nou nr. 5-6 (septembrie) 1950.

„Tovarăși, noi n-avem mâni/pentru sâni”

Problema debutului publicistic al lui Octav Pancu-Iaşi nu e deloc simplă, căci după 1946 îi găsim numele în mai multe periodice ale vremii. Se pare că prima bucată semnată de el (de fapt Pan.ku Iaşi) apare în revista umoristică Piţigoiul, la rublica Piţigoiul sportiv din nr. 15 din 25 august 1946, când viitorul prozator avea trecuse de 17 ani. Articolul este intitulat „Juventus a învins Ciocanul cu 1:0”, tipărit greşit („Juventns”).

Un text interesant apare în 1948. E vorba de o poezie scrisă în colaborare cu Victor Popa, care are titlul „An nou - cântec nou” şi care câştigă unul din premii la concursul de poezii organizat de muribundul ziar Timpul. E vorba de un „mare concurs cu premii pentru poezie, nuvelă şi desen” consacrat efortului postbelic de reconstrucţie a ţării, anunţat în numărul din 8 martie 1948. Este un poem mobilizator, scris la persoana a II-a plural, menit să-i însufleţească pe tinerii constructori ai căii ferate Agnita-Botorca, simbol al orânduirii abia instalate la sfârşitul lui 1947 Cităm un fragment revelator din acest poem de mari dimensiuni, caracterizat de un retorism ad hoc:

 

Tovarăși,

uzinele

și mașinile

și căminele,

noi trebue să le facem să duduie,

să fiarbă și să suduie.

Noi trebue să le dăm vlagă vie,

roților energie,

iureş curelelor,

vifor manivelelor,

munca să nu se oprească,

să crească,

să crească!

Tovarăși, noi n-avem mâni

pentru sâni

suntem roi,

de brațe — mușuroi —

și pentru alți cinci sute cincizeci

și trei de kilometri noi.

 

Textul, oarecum banal într-o vreme când asemenea îndemnuri poetice activistice inundau piaţa literară, ar fi trecut oarecum neobservat dacă n-ar fi fost versurile „Tovarăși, noi n-avem mâni/pentru sâni”, remarcate de Maximin (cel mai probabil G. Millian-Maximin), care ţinea rubrica „Vorbe de clacă” la ziarul Semnalul.

 

În articolul apărut în numărul din 20 aprilie, Maximin se declară contariat de distih şi afirmă că una (munca) n-o exclude pe alta (iubirea), ba chiar că cele două ar trebui să meargă mână în mână, dacă putem spune aşa. Tinerii care construiesc cu entuziasm socialismul ar trebui să dea dovadă de un elan pe măsură şi în ceea ce priveşte latura erotică a vieţii, afirmă în esenţă cronicarul.

 

Desigur, fiind vorba de poezie, gama interpretărilor posibile e vastă. În spiritul unei lăudabile onestităţi intelectuale (sau poate spre a îndulci o pilulă prea amară), Maximin scrie în final că i s-a sugerat că de fapt distihul păgubaş s-ar fi putut referi la statul cu mâinile în sân (sânul propriu, desigur). Care va să zică, tinerii voluntari n-aveau mâini de ţinut în sân, adică nu trândăveau. Autorii ar fi trebuit totuşi să fie „mai expliciţi’ (articolul chiar aşa se intitulează). Publicistul conchide:

 

„Tineri care pot sfărâma stâncile în care seva vieții e atât de clocotitoare, să nu stea cu brațele în sânul lor, asta, da, căci nu se cuvine, când țara are atâta nevoe decei, dar în alte... sânuri, Dumnezeu să mă ierte, asta cred că nu le-o cere nici U.T.M.-ul ! Bine ar fi însă ca în chestii de-astea controversate, poeții, mai ales când au și talent și sunt și premiați, să fie cât mai expliciţi.”

 

Nu se poate spune că nu era o întorsătură de condei dibace, care a trecut, iată, de vigilenţa cenzurii.