Un sportsman autor pentru copii

Cititorii revistelor pentru copii din lunile imediat premergătoare şi ulterioare instaurării republicii populare întâlnesc destul de des în paginile publicaţiilor specializate semnătura locotenentului Paul Epureanu. Pentru a da doar câteva exemple, la repezeală, acesta publică în „Licurici” tot felul de povestiri de aventuri şi acţiune sportivă, precum O vânătoare (nr. 17 din 2 august 1947), Cetatea de zăpadă (nr. 40 din 17 ianuarie 1948), Prima pereche de patine (nr. 41 din 24 ianuarie 1948), Năiţă ucenicul, „şampion” de patine (nr. 43 din 7 februarie 1948) şi destule altele. E un prozator prolific, dar fără strălucire, autor de bucăţi convenţionale, pe teme în principiu interesante pentru micii cititori, dar pe care nu reuşeşte să le facă cu adevărat atrăgătoare.

Epureanu e departe de a fi debutant; dimpotrivă, are în spate o lungă carieră interbelică de popularizator al sporturilor şi autor de volume despre viaţa ostăşească sau pentru copii. Mai are şi numeroase colaborări la Universul copiilor, Dimineaţa copiilor sau Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor, unde scrie bucăţi pe teme sportive. E sportsmanul perfect al vremii[1]; locotenent rezervist, el a practicat înotul şi atletismul şi îşi valorifică experienţa printr-o producţie impresionantă de cărticele şi broşuri (Zece minute pe zi exerciţii libere de gimnastică şi Înotul. Cum se poate învăţa. (1924), Înotul din (1926) etc.). În numărul 7524 din 12 noiembrie 1927 al ziarului Dimineaţa, Epureanu, care publicase recent volumul Un erou al copilăriei, e numit „atrăgătorul povestitor al tineretului”. Există desigur şi voci lucide, ca cea a cronicarului care semnează m.sb. (probabil Mihail Sebastian) în Cuvântul nr. 1477 din 3 iunie 1929 articolul Premiile Academiei, care intuieşte corect mediocritatea fostului locotenent şi deplânge situaţia în care se află cei care îl citesc pe Epureanu şi nu pe Lucian Blaga.

Spre jumătatea deceniului al patrulea al secolului trecut, Paul Epureanu, încă tânăr (se născuse prin 1897) era la zenitul gloriei sale literar-sportive. Expert respectat în domeniul sportului, cărţile lui umplu un raft de bibliotecă, contribuţiile din presa pentru copii (dar şi din cea pentru adulţi, în care publică mai ales materiale care exaltă spiritul patriotic al ostaşilor din Marele Război sau spiritul monarhic) sunt numeroase şi cu mare vizibilitate[2]. Cu atât mai puţin previzibilă este întâmplarea de-a dreptul senzaţională din 18 martie 1935. Iată ce se petrecuse. Locotenentul în rezervă ocupa un apartament în imobilul deţinut de mama lui în Calea Rahovei nr. 81, avându-i ca vecini pe soţii Teodorescu. În seara zilei cu pricina el trage trei gloanţe de revolver în doamna Teodorescu, rănind-o destul de grav. E reţinut de poliţie şi debitează o poveste bizară, anume că intenţionase să o ucidă pe femeie deoarece aceasta îi făcea farmece menite să-l împace cu fosta soţie[3].

Cazul se bucură de atenţie din partea presei acelor zile. Cuvântul, Lupta, Patria, Adevărul, Curentul etc. urmăresc evenimentele şi ne informează cu privire la succesiunea întâmplărilor. Arestat preventiv, atentatorul este prezentat spre examinare unei comisii medicale, spre a se stabili gradul său de discernământ în momentul comiterii faptei. Medicii decid că, suferind de o afecţiune psihică (mania persecuţiei), el acţionase iresponsabil, şi ca urmare a acestei decizii Epureanu este internat într-un ospiciu, nefiind pus sub acuzare. De aici relatările se întrerup, iar presa revine la relatarea realizărilor sale literar-sportive. Abia la 16 ianuarie 1936 ziarul Lupta (numărul 4269) publică un scurt articol intitulat Nebunii se plimbă liberi prin oraş, în care se relatează că Epureanu, eliberat cu prea mare uşurinţă din sanatoriu, încercase să o ucidă din nou pe chiriaşa mamei sale, de data asta fără a o nimeri. Ca urmare a acestui nou atentat, el este internat din nou, iar din acest punct firul evenimentelor se rupe iar (cazul, aflăm din numărul 297 din 27 octombrie 1936 al ziarului Universul, ar fi reprezentat o dovadă a lipsei „ideii de justiţie”).

Pentru a încheia prezentarea cazului Epureanu-Teodorescu, se cuvine menţionat articolul Farmece din numărul 2561 al Curentului din 21 martie 1935, în care Cezar Petrescu se opreşte asupra senzaţionalului episod pentru a deplânge obscurantismul şi înapoierea societăţii noastre:

Victima în tovărăşie cu fosta soţie izgonită de-acasă a sus numitului rezervist în oştire şi foarte activ pionier al sportului, apelase la puteri oculte şi la duhurile diavoleşti pentru a-l întoarce pe locotenentul Paul Epureanu la vechea sa dragoste. Poate i-a făcut cu ulcica. Poate voia să-l aducă noaptea călare pe prăjină. Poate că îi punea anume buruieni în scăldătoare şi anume ingrediente in sosul mâncărilor. Aceasta o vom afla la judecarea procesului.

Deocamdată rămâne faptul brut. Un om de cultură, familiarizat cu tiparul, un om care probabil are aparat de radio acasă şi ii poate demonta lămpile ca să demonstreze că înlăuntrul nu se află închis cine ştie Ce demon, ci numai o complicată structură mecanică pentru a surprinde undele sonore din văzduh; un asemenea om crede cu simplitatea negrului din Dahomei, cu puterea farmecelor şi nu băuturi vrăjite. Crede şi se teme de asemenea drăcii. Se teme şi merge până la suprimarea vrăjitoarei.

Iată-ne întorşi la epoca lui Despot-Vodă. Bineînţeles cu deznodăminte mai puţin dramatice. Cu episoade frizând mai degrabă tragicomicul.

Un detaliu amuzant despre calitatea presei noastre din acele zile: Lupta (nr. 4026 din 24 martie 1935) publică o scurtă relatare a faptelor intitulată Crima din Strada Ferentari, în care se spune că „Tribunalul Ilfov secţiunea 5-a a confirmat ori mandatul de arestare emis de d. judecător de instrucţie al cabinetului 6 în contra fostului locotenent Paul Epureanu care a ucis cu mai multe focuri de armă pe proprietara mamei sale”. Autorul acestui text a reuşit performanţa ca în doar câteva rânduri să prezinte eronat nu doar locul faptei (Ferentari în loc de Rahovei), ci şi calitatea victimei (doamna Teodorescu era nu proprietară, ci chiriaşă) sau rezultatul acţiunii aprigului locotenent (victima fusese rănită, nu ucisă)...

Indiferent care va fi fost adevărul omenesc sau juridic, Paul Epureanu nu pare să fi fost sancţionat prea sever de societate. În anii care au urmat, el şi-a continuat activitatea literară şi de popularizator al vieţii sportive şi militare, cel puţin până prin 1945-1946. Semnătura lui mai apare de câteva ori în presa postbelică — am început acest text cu enumerarea câtorva contribuţii ale lui la publicaţiile pentru copii — dar dispare la sfârşitul celui de al cincilea deceniu al secolului trecut. E greu de spus ce se va fi întâmplat cu autorul. Să fi murit? Să fi fost epurat (nu e un joc de cuvinte!) din cauza unui dosar de cadre cu probleme? Greu de spus deocamdată...

Fotografia lui Paul Epureanu este luată din ziarul Adevărul, numărul 15701 din 22 martie 1935, iar caricatura, din Rampa numărul 2613 din 15 iulie 1926. 

[1] În Dimineaţa nr. 7134 din 7 octombrie 1926 e numit „unul din cei mai consacraţi sportsmeni”.

[2] Zările se luminau în negura munţilor. Tunurile mugeau de cutremura pământul. Văile clocoteau de strigăte, urlete, de împuşcături, de vaiete și de plesnitura obuzelor. Pe înserate luptătorii de la Oituz se cuibăreau în gropile săpate pe repezeală. Alungaseră dușmanul, îi luaseră câteva sute de prizonieri și trei mortiere mari.

.... Regele îi îmbărbătase, Regele îi întărise, Regele îi mânase în luptă, Regele era cu ei. (Regele, în Realitatea ilustrată nr. 338 din 20 iulie 1933).

Povestea unei gamele (1932), cu schiţe de război, este volumul care aduce consacrarea lui Epureanu ca scriitor de factură militară.

[3] Cea mai serioasă relatare a cazului o găsim în numărul 2560 din 20 martie 1935 al ziarului Curentul, care vorbeşte despre „o curioasă tentativă de crimă”.