Isprăvile (extra-)literare ale lui Piuici

Începând din 1948, discuţiie despre literatura pentru copii par să se poarte în întreg spaţiul cultural autohton. Presa culturală (Contemporanul, Rampa, Flacăra, Viața românească) publică nu puţine articole generale, menite să înfiereze statutul acestui domeniu literar pe vremea burghezo-moşierimii şi, totodată, să jaloneze viitorul drum al unei creaţii conforme cu cerinţele realismului socialist, care să servească obiectivelor generale de educare a constructorilor viitoarei societăţi comuniste. Publicaţiile adresate cadrelor didactice nu pierd nici ele din vedere subiectul[1]. Presa politică centrală, în frunte cu Scânteia şi Scânteia tineretului, îşi deschide şi ea coloanele acestei problematici[2]. Despre literatura pentru copii – o consemnează arhivele – se vorbeşte şi în şedinţe ale forurilor diriguitoare ale culturii şi ideologiei[3]. Un loc unde ne-am aştepta mai puţin să găsim asemenea dezbateri este Academia (devenită, după reforma din 1948, Academia Republicii Populare Române). Iată însă că literatura juvenilă formează câteodată tema de discuţie a „nemuritorilor”, după cum o atestă relatarea din volumul al treilea al Memoriilor lui Iorgu Iordan[4].

Ilustrul lingvist evocă anii de început ai instituţiei şi figurile unor academicieni... mai mult sau mai puţin merituoşi. Printre cei din urmă, A. Toma (1875-1954), poet antebelic mediocru, adoptat însă de noul regim democrat-popular drept un al doilea Eminescu şi devenit membru al Academiei într-o vreme când Arghezi era marginalizat – ironie a istoriei – şi ca urmare a unor articole ale lui Sorin Toma, fiul noului academician. Revenind la relatarea lui Iorgu Iordan, ne aflăm în vara sau toamna lui 1952 (momentul, neindicat ca atare, poate fi identificat din informaţiile prezente în text), la o şedinţă a Secţiei de limbă, literatură şi arte, în care A. Toma citeşte o poezie pentru copii care urma să apară în următorul număr al revistei Viaţa românească. Titlul acesteia (pe care memorialistul crede că l-a reţinut „exact”) ar fi fost „Piulici şi fraţii lui mici”[5]. Pentru a intra în miezul problemei, să cităm din Memorii:

Se vorbea de cei trei pui ai unei rândunele, de fapt aproape numai de unul dintre ei (Piulici!), care, stăpânit de Spirit revoluţionar, la fel cu marea majoritate a cetăţenilor ţării, s-a hotărât să rupă definitiv cu trecutul. A părăsit frumuşel cuibul, călduţ şi frumos, construit de maică-sa sub streaşină casei, şi a zburat spre un prun din apropiere. Nu mai ţin minte, dacă a .izbutit să ajungă şi să se aşeze în el — căci asta îi era intenţia : să-şi stabilească domiciliul în pom — dar ştiu că, fiind încă destul de crud, fără putere, a căzut jos. Noroc de o... pionieră, care trecea pe acolo. Altfel s-ar fi prăpădit, sărmanul de el ! Deci, două... lovituri politice: încercarea, fie şi nereuşită (pentru moment !), de a face revoluţie şi intervenţia salvatoare a pionierei. Gândiţi-vă ce s-ar fi întâmplat în altă parte, unde nu existau pionieri!

Lectura acestei poezii pentru preşcolari, ideologizată până la insuportabil, ar fi fost foarte prost primită de participanţii la întrunire; de pildă Sadoveanu, care prezida şedinţa; „[s]uferea şi fiziceşte [...] de pe urma suferinţei estetice nemaipomenite”. Luând cuvântul, el a arătat lipsa de verosimilitate a situaţiei înfăţişate în poem, căci nu este de conceput ca rândunica, o pasăre „aproape domestică”, să-şi părăsească sălaşul, ba chiar ar fi declarat că „Este drept că poezia presupune o mare libertate de spirit, dar numai în anumite limite” (adică, aşa cum ar fi spus Aristotel, în limitele verosimilului şi necesarului, oarecum mai potrivite poeziei pentru copiii mici).

Lovitura de graţie pare s-o fi dat Traian Săvulescu. Naturalist, preşedinte pe atunci al Academiei, el lua parte la şedinţele secţiei din admiraţie faţă de Sadoveanu. Intervenţia lui, extraliterară, a fost totuşi de efect: „A luat şi el cuvântul, în calitate de biolog, spunând, între altele, că rândunelele au totdeauna un număr pereche de pui, de obicei doi, mult mai rar patru, dar niciodată trei (sau unu)”. Cu toate acestea, deşi incapabil să dea o replică pe măsură („a dat un răspuns bolmojit”), A. Toma şi-a publicat poezia în revistă (apare în numărul din noiembrie 1952).

Mai mult decât atât, în 1954 apare la Editura tineretului volumaşul Piuici şi fraţii lui mici, ilustrat de Coca Creţoiu. Sunt versuri foarte simple, lucru în sine neimputabil autorului, care se adresează unor copii de vârstă foarte fragedă, însă banale, lipsite de har: „A fost odată / Ca niciodată / Un păsărel / Şi-o păsărică. / Şi păsărelul / Era tată / Şi păsărica / Era mămică. / Şi pe păsărel / Îl chema rândunel / Şi pe păsărică /O chema rândunică”. În mod ironic, A. Toma, întruchipare a conformismului ideologic, dădea un produs artistic de joasă calitate, în vreme ce presa vremii cerea – cel puţin la nivel declarativ – opere de o mare măiestrie artistică, inclusiv în domeniul literaturii pentru copii. „Trebuie dusă lupta pentru un înalt nivel artistic al producţiunilor literare pentru copii”, se arată într-un lung editorial intitulat Spre un avânt creator al literaturii pentru copii apărut în numărul 299 din 27 martie 1950 al Scânteii tineretului, poziţie exprimată şi în alte materiale din presa acelor ani.

Cel puţin deocamdată, în faţa realizării artistice avea întâietate mesajul ideologic. După ce vor fi absorbit mesajul, copiii cărora li se adresează povestea lui Piuici şi a celorlalţi pui de rândunică vor merge la şcoală: „La şcoala asta / Cu roşu steag / Şi tu, copilul meu drag, / Ai să vii / Să înveţi poezii, / Şi să cânţi, /şi să scrii. / Şi când vei şti / Să citeşti / Singur poveşti / Din carte, / Şi tu să le spui / La alţii mai departe. / Că multe minunăţii / Vei găsi înşirate / În minunate / Cărţi ilustrate. / Nu numai / Despre cei / Trei / Fraţi înaripaţi / Dar şi despre oameni fără frică / Oameni muncitori / Oameni luptători / Oameni zburători / Prin furtuni şi prin nori / Cu ochi privitori / În depărtare, / Tot spre Soare-Răsare.”

[1] Egon Weigl, Literatura pentru copii, în Gazeta învăţământului nr. 2 din 2 aprilie 1949, Cecilia Ioniţă, Concursul Editurii tineretului, o contribuţie la dezvoltarea literaturii pentru copii şi tineret (ibidem, nr. 54 din 14 aprilie 1949), I. Cremer, Mai multă atenţie lecturii în afară de clasă a elevilor (ibidem, nr. 89 din 15 decembrie 1950). Tot Gazeta învăţământului reproduce în numărul 157 din 5 aprilie 1952 un material de îndrumare apărut în Ucitelskaia gazeta, intitulat Literatura sovietică pentru copii – mijloc puternic de educaţie comunistă.

[2] Pentru a da doar trei exemple din primii ani ai noii orânduiri, Ion Mihăileanu semnează în România liberă nr. 1140 din 10 mai 1948 articolul intitulat Avem nevoie de o literatură pentru tineret, Scânteia nr. 1523 din 8 septembrie 1949 publică pe pagina a doua un consistent editorial intitulat Mai multă atenţie publicaţiilor pentru copii, iar editorialul de pe prima pagină din numărul 299 din 27 martie 1950 al Scânteii tineretului se intitulează Spre un avânt creator al literaturii pentru copii.

[3] Raportul Comitetului de Artă şi Cultură şi discuţiile la raport, 4-5 februarie 1948 (Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, fondul CC al PCR – Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 6/1948), şedinţa Comitetului de Presă cu redacţii ale diferitelor organe de presă din Capitală din 1 iunie 1948, şedinţa cu activul scriitorilor, artiştilor şi ziariştilor din 29 noiembrie 1948 (ibidem, dosar nr. 9/1948), şedinţa din 19 mai 1949 cu conducerile editurilor (ibidem, dosar nr. 22/1949) etc.

[4] Iorgu Iordan, Memorii, vol. III, Bucureşti, Editura Eminescu, 1979, pp. 86-89.

[5] Memoria i-a jucat, cu toate acestea, o festă. Personajul din titlu se numeşte Piuici, nu Piulici. Eroarea lui Iorgu Iordan nu este observată de recenzentul Memoriilor, Eugen Simion, în prezentarea pe care acesta o face cărţii în România literară (Un portret moral, nr. 38 din 20 septembrie 1979) şi în care este menţionat şi episodul la care ne referim.