Problema debutului publicistic al lui Octav Pancu-Iaşi nu
e deloc simplă, căci după 1946 îi găsim numele în mai multe periodice ale
vremii. Se pare că prima bucată semnată de el (de fapt Pan.ku Iaşi) apare în
revista umoristică Piţigoiul, la
rublica Piţigoiul sportiv din nr. 15 din 25 august 1946, când viitorul prozator
avea trecuse de 17 ani. Articolul este intitulat „Juventus a învins Ciocanul cu
1:0”, tipărit greşit („Juventns”).
Un text interesant apare în 1948. E vorba de o poezie
scrisă în colaborare cu Victor Popa, care are titlul „An nou - cântec nou” şi
care câştigă unul din premii la concursul de poezii organizat de muribundul
ziar Timpul. E vorba de un „mare
concurs cu premii pentru poezie, nuvelă şi desen” consacrat efortului postbelic
de reconstrucţie a ţării, anunţat în numărul din 8 martie 1948. Este un poem
mobilizator, scris la persoana a II-a plural, menit să-i însufleţească pe tinerii
constructori ai căii ferate Agnita-Botorca, simbol al orânduirii abia instalate
la sfârşitul lui 1947 Cităm un fragment revelator din acest poem de mari
dimensiuni, caracterizat de un retorism ad hoc:
Tovarăși,
uzinele
și mașinile
și căminele,
noi trebue să le facem să duduie,
să fiarbă și să suduie.
Noi trebue să le dăm vlagă vie,
roților energie,
iureş curelelor,
vifor manivelelor,
munca să nu se oprească,
să crească,
să crească!
Tovarăși, noi n-avem mâni
pentru sâni
suntem roi,
de brațe — mușuroi —
și pentru alți cinci sute cincizeci
și trei de kilometri noi.
Textul, oarecum banal într-o vreme când asemenea
îndemnuri poetice activistice inundau piaţa literară, ar fi trecut oarecum
neobservat dacă n-ar fi fost versurile „Tovarăși, noi n-avem mâni/pentru sâni”,
remarcate de Maximin (cel mai probabil G. Millian-Maximin), care ţinea rubrica „Vorbe
de clacă” la ziarul Semnalul.
În articolul apărut în numărul din 20 aprilie, Maximin se
declară contariat de distih şi afirmă că una (munca) n-o exclude pe alta (iubirea),
ba chiar că cele două ar trebui să meargă mână în mână, dacă putem spune aşa.
Tinerii care construiesc cu entuziasm socialismul ar trebui să dea dovadă de un
elan pe măsură şi în ceea ce priveşte latura erotică a vieţii, afirmă în esenţă
cronicarul.
Desigur, fiind vorba de poezie, gama interpretărilor
posibile e vastă. În spiritul unei lăudabile onestităţi intelectuale (sau poate
spre a îndulci o pilulă prea amară), Maximin scrie în final că i s-a sugerat că
de fapt distihul păgubaş s-ar fi putut referi la statul cu mâinile în sân
(sânul propriu, desigur). Care va să zică, tinerii voluntari n-aveau mâini de
ţinut în sân, adică nu trândăveau. Autorii ar fi trebuit totuşi să fie „mai
expliciţi’ (articolul chiar aşa se intitulează). Publicistul conchide:
„Tineri care pot sfărâma stâncile în care seva vieții e
atât de clocotitoare, să nu stea cu brațele în sânul lor, asta, da, căci nu se
cuvine, când țara are atâta nevoe decei, dar în alte... sânuri, Dumnezeu să mă ierte,
asta cred că nu le-o cere nici U.T.M.-ul ! Bine ar fi însă ca în chestii de-astea
controversate, poeții, mai ales când au și talent și sunt și premiați, să fie
cât mai expliciţi.”
Nu se poate spune că nu era o întorsătură de condei
dibace, care a trecut, iată, de vigilenţa cenzurii.
