☺☺ Constantin Popovici - Mamă, te rog să nu plângi

Mamă, te rog să nu plângi ar fi putut foarte bine să fie numele unui film indian, dar nu e decât titlul sub care Humanitas a scos în 2010 cartea lui Constantin Popovici. Apariţia în colecţia Memorii - Jurnale ne spune că ar fi vorba de o scriere memorialistică, ceea ce e doar parţial adevărat, căci în Epilog autorul ne explică, gospodăreşte, că e ficţiune inspirată din evenimente biografice. Nu că ar avea cine ştie ce importanţă, căci mai mult decât cum îşi clasifică editura apariţiile ne interesează calitatea acestora.

Ca subiect, cartea nu ridică probleme deosebite şi e cât se poate de tradiţională. Avem un erou principal, Tibi, care se vrea un alter ego al autorului, şi care are parte în anii '50 de toate deliciile statutului de fiu al unui condamnat politic. Intrat la facultate, Tibi se pomeneşte exmatriculat şi trimis să-şi facă armata la un batalion disciplinar. Va fi trimis, pe rând, la cules porumb undeva prin Prahova, la o orezărie şi la săpat şanţuri şi diguri în sudul Olteniei. Muncă istovitoare, condiţii grele, superiori obtuzi, dar nu întotdeauna intratabili (căpitanul îşi pregăteşte lucrarea de diplomă la ASE şi apelează la militari să i-o scrie la maşină, în schimbul unor mărunte concesii). Cu colegii Tibi nu stabileşte relaţii prea apropiate (cu excepţia lui Adrian, fiul unui preot), dar nu are nici conflicte cu ei şi le păstrează o amintire vie. Naraţiunea e cuminte şi relativ plată, iar dialogurile, puţine ce-i drept, sunt adesea de un convenţional supărător. Iată un fragment din discuţia lui Tibi cu Sandra, iubita lui, care venise într-o vizită neaşteptată pe câmpul unde soldatul culegea porumb:

şopti pentru el, ca şi cum s-ar fi întâmplat o minune:

- Sandra...
În acelaşi timp, eşarfa Sandrei îi acoperi întreaga faţă ca o ceaţă:
- Tibi, iubitule!
- Tu aici? Tu!... se miră el stingherit, ştiindu-se obosit, murdar, nebărbierit. Cuvintele i se păreau la fel de îmbâcsite, aşa că le opri.
- Iubitule, ţi-am dus dorul... şi îl îmbrăţişă. Începu să-l sărute, să-i mângâie faţa aspră.
- Sandra, mi-e ruşine aşa. Sunt jegos, miros urât, put! De ce nu...
- Arăţi bine, dragule, eşti tu, ostaşul meu drag, îl consolă ea radios. Continua să-l ţină la pieptul ei curat, tineresc, de unde el trăgea parfumul tare al corpului...

Printre suferinţele lui Tibi, relatate de un narator omniscient, se intercalează un fel de flashback-uri scrise la persoana I din care aflăm câte ceva despre familia protagonistului. Sunt pagini patetice, despre părinţi, bunici, locurile copilăriei, şcoală. Autorul procedează temeinic şi, ori de câte ori introduce un asemenea fragment în corpul naraţiunii la începutul lui scrie despre ce va fi vorba. Dacă e un pasaj de evocare a bunicii, în capul paginii scrie „Bunica“, dacă e vorba de copilărie, fragmentul se cheamă „Copil“, dacă e despre viaţa de elev în primii ani de comunism, „Pionier“ şi aşa mai departe. E ca în hotărârile judecătoreşti unde deasupra textului care emană direct de la judecător scrie, vizibil, „Instanţa“. Dacă dăm la o parte asemenea stângăcii, care ţin probabil de dorinţa autorului de a ordona cât mai mult lucrurile, textul nu e lipsit de sensibilitate şi forţă evocatoare. Mamă, te rog să nu plângi e o carte care ilustrează foarte bine dilema valoare estetică/valoare culturală. Ca valoare culturală, de document evocator, e fără îndoială un volum de toată isprava, deşi cititorul maliţios ar putea observa că în pletora de evocări ale anilor negri 1950 - 1960 cu greu se mai poate veni cu ceva cu adevărat remarcabil, iar pentru istoricul de profesie lucrarea nu prezintă interes, căci realitatea e distorsionată de ficţiune. Valoarea estetică a scrierii e însă foarte modestă. Dacă ar fi fost vorba de nişte memorii veritabile probabil n-ar fi fost nimic de obiectat, însă memorialistul s-a vrut scriitor, dar pălăria i-a fost prea mare. 

☺☺ Angelo Mitchievici - Cinema

Când am început să citesc volumul de povestiri Cinema de Angelo Mitchievici (Polirom, 2009) mi-a fost, mărturisesc, frică să nu mă pierd printre filme şi tot felul de trimiteri cinematografice, nu de alta, dar e unul din ultimele domenii de care să am habar. Mă şi pregăteam să pun la Favorites site-ul imdb.com, dar noroc că n-a fost nevoie, pentru că autorul a ales să fie îndurător cu cititorul său ageamiu şi a păstrat aluziile filmice la un nivel suportabil. De fapt ele nu se găsesc în număr semnificativ decât în piesa care dă numele volumului, în care eroul, un individ de vârsta a treia care observă la cinematograf o pereche de spectatori (un „El“ şi o „Ea“, de bună seamă) şi practică un voyeurism soft între două episoade bahice. Din povestire nu rămâi cu mare lucru, dar prozatorul pare să se fi documentat bine în privinţa unor filme precum Gigantul cu răposaţii Liz Taylor, James Dean şi Rock Hudson.

În arşiţa ploii risipeşte atmosfera cinefilă înmugurită în povestirea precedentă şi introduce una din dominantele cărţii, anume ploaia, cadrul meteorologic în care se consumă aproape toate dramoletele din volum. Ai putea avea senzaţia că Angelo Mitchievici vrea să reconstituie un Macondo autohton unde plouă mai ceva ca-n poezia lui Topîrceanu: 

Pe-aici când plouă, plouă îndesat,
Nu ţine ca la noi un ceas ori două.
Că ziua plouă, plouă pe-nserat,
Şi când se crapă iar de ziuă, - plouă. 

De aici încolo va ploua cam în toate prozele din cele peste 350 de pagini ale cărţii. Plouă zdravăn şi în Grădini suspendate, unde Lucia are parte de nesfârşitele naraţiuni ale iubitului ei - cam nesărate şi lăbărţate, dar ce să-i faci, autorul nu ne lasă nicio speranţă, n-are de gând s-o scurteze: 

Să-ţi termini povestea, odată începută, o poveste trebuie spusă până la capăt şi fără ascultători. Unele poveşti trebuie terminate şi niciodată începute, înainte ca ziua să-şi facă loc peste vârfurile blocurilor, peisaj de dinţi cariaţi în gingii trandafirii.

Ceva mai alerte sunt povestirile de la mijlocul cărţii. Corpurile sunt frumoase încearcă, timid, un studiu de caracter (actorul Zăganu, coleg al naratorului, e remarcabil conturat), iar Marlboro Country surprinde un cuplu al zilelor noastre aflat în criză. Destul de dibaci construită, În cealaltă parte a oraşului... ne prezintă un individ prins între două femei (numite, cu o ironie asumată, Beatrice şi Laura, ca celebrele iubite ale Evului Mediu italian). Una din cele două se dovedeşte o ficţiune, dar bărbatul nu mai e în stare să distingă între realitate şi aparenţă. Dragostea începe mâine construieşte un vag joc poliţist - un tânăr primeşte scrisori de la o necunoscută misterioasă şi se canoneşte pe parcursul a câteva zeci de pagini să afle dacă aceasta e sau nu chiar iubita lui, Alina. 

Probabil autorul a vrut ca piesa de rezistenţă a cărţii să fie Maşina de amintiri, o povestire cu tente fantastice care ocupă o mulţime de spaţiu, în care un ins destul de copt, cu o iubită mult mai tânără, descoperă sfătuit de un prieten un loc fabulos, frizeria unui anume Seferis, care a construit un dispozitiv care îţi permite să călătoreşti în timp şi să retrăieşti momente trecute. Frizeria lui Seferis e o zonă de contact a universurilor care pare să se degradeze mai ceva ca în serialul SF Fringe. Desele incongruenţe logice, planificate de bună seamă de autor, par să trimită la proza fantastică a lui Mircea Eliade. Întreaga construcţie pare minată de o lipsă de originalitate supărătoare. Pe o linie mai degrabă suprarealistă decât fantastică se înscrie scurta povestire Nişte gândaci, în care viaţa unui individ e afectată, într-un fel sau altul, de coleoptere. Nu suntem cruţaţi nici de aluziile la Metamorfoza lui Kafka, ceea ce accentuează caracterul previzibil al scrierii.

Să închei. Cinema e, paradoxal, un volum bine scris, dar care nu-i oferă cititorului mai nimic remarcabil. Proza lui Angelo Mitchievici e, fără îndoială, scrisă iscusit la nivelul primar al textului, dar dincolo de acest palier nu găseşti cine ştie ce material demn de reţinut. Aluziile culturale peste care dai pe alocuri servesc drept cârje lipsite de eficienţă pentru nişte proze care şchiopătează binişor în planul originalităţii tematice.

Ei! Wie schmeckt der Kaffee süße

Burghezul cu ifose culturale (snobismul nu-i neapărat un lucru rău, dacă duce la ceva) îl ţine pe Bach la loc de cinste, îl crede chintesență a seriozităţii posace şi-i ascultă la nesfârşit câteva bucăţi banalizate prin uz. Începe weekendul, aşa că am să-mi permit să şifonez un pic imaginea apretată a compozitorului aducând în prim plan latura lui mondenă mundană. Nu-i vorba aici despre cei 18 (după unele surse, chiar 20) de copii pe care i-a avut cu cele două soţii. Numai asta să fi fost şi Pristanda n-ar fi avut voie să se plângă că are famelie mare (nouă copii, coane Fănică să trăiţi!). Renumeraţia, deh, ca la Leipzig, în Principatul Electoral al Saxoniei, unde şi-a petrecut ultima parte a vieţii (1723-1750). E drept că la angajare i se promisese un salariu de 1000 de taleri, sumă foarte frumoasă în epocă, dar se pare că patronul, consiliul municipal, nu şi-a ţinut niciodată promisiunea. Cu toate astea se pare că Bach a dus un trai destul de înlesnit.  

Leipzigul mijlocului de secol XVIII era, ca să folosesc expresia care dă titlul volumului coordonat de Carol K. Baron (Bach's Changing World - Voices in the Community, University of Rochester Press, 2006), o lume în schimbare. Lucrurile se mişcau şi ideile iluministe pătrundeau peste tot. Una din dezbaterile importante ale epocii se lega de statutul femeii şi de rolul acesteia în viaţa culturală. După cum scrie Katherine K. Goodman, autoarea unuia din studiile din volumul pomenit, începuse un adevărat război al sexelor. Se puneau întrebări precum: femeile ar trebui să citească? Ar trebui să studieze? Ar putea să realizeze ceva semnificativ? Ar trebui să li se dea voie? Au voie să semneze cărţi cu numele lor? Ar trebui femeile să se supună aceloraşi critici ca şi bărbaţii? Ar trebui să fie introduse în societatea celor învăţaţi? şi tot aşa, mă opresc aici cu citatul, dar şirul întrebărilor, caraghioase pentru noi, dar extrem de acute în epocă, continuă. În multe privinţe societatea progresistă din capitala Saxoniei se străduia s-o imite pe cea franceză, care o dăduse pe domnişoara de Scudéry şi care întreţinea un număr de saloane literare unde se produceau şi femei.

Bach a scris vreo 220 de cantate (pentru cine n-are habar, cantata e o lucrare vocal-simfonică de mai mică amploare decât oratoriul, de regulă în mai multe părţi), unele pe subiecte religioase, altele, pe subiecte mai lumeşti (aşa-zisele cantate seculare sau profane). Libretul a nouă din cantate a fost scris de Christiane Mariane von Ziegler, o doamnă emancipată, cu mari ambiţii literare, fata unui fost primar al oraşului. Într-o lume în care întrebările din paragraful precedent se puneau cu toată seriozitatea trebuie să recunoaştem că n-a fost puţin lucru. Cu toate astea, adevăratul cal de bătaie al celor care studiază statutul femeii e o cu totul altă cantată. Scrisă de Bach între 1734 şi 1735, Cantata cafelei (Schweigt stille, plaudert nicht, BWV 211) vorbeşte despre pasiunea unei tinere fete pentru băutura care devenise nu doar un indiciu al modernităţii, ci şi un simbol al eliberării. În Occident cafeaua pătrunsese relativ recent, după asediul Vienei de la 1683, iar consumul de cafea de către o femeie ajunsese o epitomă a emancipării intelectuale a acesteia.  

Cine are senzaţia că o cantată e neapărat o lucrare serioasă, pe care trebuie s-o asculţi negru de concentrare şi cu mâinile ţinute cu smerenie la piept găseşte în Cantata cafelei un contraexemplu perfect. Bucata e un fel de operă bufă în miniatură. Există un povestitor şi două personaje, Schlendrian, tatăl şi Liesgen, fiica. Schlendrian e îngrijorat că fiica lui bea cafea şi încearcă s-o convingă să renunţe la obicei, o tot ameninţă că îi interzice anumite distracţii, că nu îi mai cumpără haine sau podoabe sau că n-o mai lasă să se uite pe fereastră la trecători. Pentru că toate aceste ameninţări nu au niciun efect, tatăl pune pe masă argumentul suprem: n-o mai lasă să se mărite dacă nu se lasă de cafea. Liesgen începe să ezite: cafeaua e un deliciu, e greu să renunţi la ea, e aşa de bună şi de trendy... dar nici nemăritată nu e bine. Cine vrea să afle cum se sfârşeşte povestea ar face bine să asculte cantata.

Studiul lui Katherine K. Goodman conţine multe alte informaţii interesante despre geneza şi structura libretului (scris de Picander, unul din libretiştii favoriţi ai lui Bach) sau despre utilizarea cafelei ca instrument al satirei în epocă. Detaliu interesant, atât mama, cât şi bunica lui Liesgen fuseseră cafegioaice, aşa că fata nu făcea decât să urmeze o tradiţie deja consolidată a modernizării. E posibil ca la premiera lucrării rolul lui Liesgen să fi fost interpretat de însăşi soţia compozitorului, celebra Anna Magdalena. Băutoare sau nu de cafea, aceasta era cântăreaţă şi, după unii, compozitoare. Bach i-a dedicat o serie de lucrări - şi prin asta înţeleg că le-a scris, nu că a plătit un lăutar să i le cânte la o nuntă sau că a telefonat la un post de radio.

Celebra arie Ei! Wie schmeckt der Coffee süße din Cantata cafelei:

PS Ca de obicei, am citit cartea în format electronic pe iPad cu programul Stanza.

☺☺☺ Constantin Giurescu - Despre boieri şi despre rumâni

Apărut sub îngrijirea lui Dinu C. Giurescu, nepotul autorului, volumul Despre boieri şi despre rumâni (Compania, 2008) cuprinde trei studii ale întemeietorului dinastiei de istorici Giurescu, Constantin Giurescu (1875-1918). Deşi e o lucrare de specialitate, cu numeroase trimiteri la documente vechi româneşti şi slavone, cartea poate fi citită cu folos şi de laicul curios să mai afle câte ceva despre istoria claselor sociale din ţările Române în Evul Mediu. Dacă n-a făcut la viaţa lui un curs de paleografie şi slavă veche, nespecialistul poate sări pur şi simplu peste citatele cu litere chirilice şi se poate concentra asupra discuţiei datelor şi concluziilor autorului.  

Primele două studii, Vechimea rumâniei în ţara Românească şi legătura lui Mihai Viteazul şi Despre rumâni, se concentrează asupra problemei clasei de jos. Interesant e că în româna medievală avem un triplet care desemnează ţăranii dependenţi, care se numesc rumâni în Muntenia, vecini în Moldova şi iobagi în Transilvania. Constantin Giurescu discută situaţia din primele două principate, mai ales din Muntenia şi constată că şerbia (aşa-zisa rumânie) este o instituţie foarte veche. Foarte interesante sunt observaţiile privitoare la reglementarea numită „legătura lui Mihai Viteazul“. Ne amintim poate că istoriografia comunistă interpreta actul dat de domnitor drept o legare de glie, de înrobire a ţăranilor, ca răspuns la solicitările boierilor, în binecunoscutul spirit al luptei de clasă. Giurescu demonstrează (avant la lettre, desigur) că Mihai Viteazul nu făcuse decât să consemneze, sub forma aşezământului, situaţia din 1595. Măsura devenise necesară pentru că din cauza numeroaselor invazii populaţia devenise foarte mobilă. 

Foarte interesant e însuşi termenul de rumân. Cuvântul e evident provenit din latinul Romanus şi a fost iniţial folosit pentru a se referi la o populaţie, adică a fost etnonim. Faptul că el a ajuns să fie aplicat unei clase sociale e un fenomen de derivă semantică legat de însăşi evoluţia istorică. Cuvântul „român“ nu a fost moştenit direct din latină, ci a fost creat artificial, printr-o (re)latinizare forţată pe la mijlocul secolului XIX, pentru a corespunde necesităţilor luptei de emancipare naţională. Nu cred că ar trebui să creadă cineva că am fi prin asta excepţionali sau că ar trebui să ne simţim jenaţi că o condiţie etnică ca a noastră ajunsese echivalentă cu o poziţie socială joasă. S-a întâmplat şi la case mai mari. Nu suntem deosebiţi nici la capitolul acesta, ceea ce trebuie să ne bucure, căci e o dovadă de normalitate. De pildă etnonimul „slav“ provine se pare din latinescul „sclavus“. Înainte de fixarea ca populaţii sedentare slavii erau cunoscuţi prin faptul că erau adesea luaţi prizonieri în număr mare şi duşi în robie (ca sclavi), de unde numele care li s-a atribuit de către ceilalţi.  

Ultimul capitol al lucrării (Despre boieri) se ocupă de clasele superioare, boierimea şi oamenii liberi (moşnenii, megiaşii, cnezii, juzii etc.). Autorul arată că dacă iniţial statutul de boier era dat de proprietate (adică boier era cel care deţinea o moşie, de regulă transmisă în familie), spre sfârşitul Evului Mediu boieria e asociată aproape exclusiv cu deţinerea unei slujbe sau demnităţi. Care va să zică la noi nobleţea ajunge să fie dată de poziţia ocupată în aparatul de stat. Ai slujbă, ai parte. Acesta pare să fie un principiu cu vechime considerabilă la noi, iar procesele din ultimii ani nu fac decât să-l confirme şi să-l consolideze. Atâta că mai nou „boierii“ sunt destul de puţin nobili şi au mai toţi blazoane colorate în portocaliu, iar boierii veliţi îşi primesc caftanele de la însuşi vodă de la Cotroceni. Cartea lui Constantin Giurescu e o lectură agreabilă pentru ageamiii în ale istoriei care vor să afle câte ceva dintr-o sursă prestigioasă. 

      Fact checking

• Constantin Giurescu a fost răpus de marea epidemie de gripă spaniolă din 1918. 
• Dinastia Giurescu îi mai cuprinde pe Constantin C. Giurescu (1901-1977), fiul precedentului istoric şi pe Dinu C. Giurescu (n. 1927), fiul acestuia.

☺☺☺Adrian Oţoiu - Coaja lucrurilor sau Dansînd cu Jupuita

Ce să mai spui despre o carte atunci când însuşi cel care a scris-o ne oferă o prefaţă (În loc de argumentul autorului) în care ne spune, dacă nu ce să înţelegem din ea, atunci măcar ce să nu? Aşa procedează Adrian Oţoiu cu ciudatul roman Coaja lucrurilor sau Dansînd cu Jupuita (Polirom 2010, reeditare), o construcţie pe mai bine de 500 de pagini (mai precis, 528, aşa cum ne spune undeva însuşi creatorul, anticipând dimensiunile operei). Drept e că în faţa unei cărţi pe cât de masive, cel puţin pe atât de derutante, plină de contradicţii, de artificii extraliterare, divagaţii savante şi procedee grafice care de care mai surprinzătoare cititorul ar putea să aibă nevoie de un pic de ajutor. Am să spun însă, în stil anglo-saxon, pentru că autorul e profesor de literatură engleză, yes but no, thanks pentru că odată ce un scriitor şi-a a slobozit porumbelul cartea, gata, s-a terminat, nu mai are putere asupra ei.

Dacă e să dezghiocăm din toată babilonia cărţii o linie epică cumsecade, aşa cum a lăsat-o moştenire urmaşilor săi romaneşti însuşi Balzac, nu ne putem plânge că efortul e în zadar. Într-adevăr, există un personaj principal, arhitectul ştefan Gliga, căruia i se construieşte o biografie destul de banală. E un om de vreo 30 de ani, divorţat de Camelia, profesoară de biologie, lucrează fără multă pasiune la un institut de proiectări, a avut sau are iubite (Karin, respectiv Olivera, zisă Oliver, zisă Vera), are colegi, amici, un tată chirurg, personaj destul de nonconformist şi tot aşa. Romanul ar fi (trimiterea la Joyce e limpede, deşi Adrian Oţoiu ne spunea în prefaţă că se gândise la un roman à la Laurence Sterne) relatarea unei zile obişnuite din viaţa unui erou la fel de banal. La fel ca în Ulise, episoade de o perfectă banalitate sunt dilatate monstruos şi deturnate de la statutul lor de non-evenimente. Mecanismul este cel al jocului cu textul, al demontării şi apoi reconstituirii structurilor fonologice/grafice şi morfo-sintactice, seisme care declanşează replici pe măsură la nivel semantic. De pildă, o simplă sosire cu întârziere la birou (zis Palatul de Scârţ, pentru că salariaţii institutului construiau machete din polistiren expandat) se transformă într-un asalt al respectivului palat, cu elemente de tactică şi strategie luate din campaniile lui Alexandru Macedon. Suntem bombardaţi cu terminologie grecească, ni se prezintă grafice, sondaje imaginare, atmosfera de la birou e redată cu puternice aspecte intertextuale. Iată un citat în care parcă recunoaştem o bucată din lamentaţia inorogului din Istoria ieroglifică a lui Cantemir rezultată în urma unei metodice transformări morfologice:  

Pe când el coboară în silă scările, în Atelierul 8 lumea lâncezeşte, Conversaţiile nu se încheagă, nessul nu face spumă, neonul pâlpâie agonic, minele de creion se rup din te miri ce, liniile ies strâmbe, Oliver nu le poate şterge, tuşul sângerează din rotring-uri, hârtia de calc se boţeşte, vitolitul năpârleşte, walkman-ul se împleticeşte, muzica se târăşte, piramida de clovni se dărâmă, măselele Ducelui de Buckingham nu mai scot şuieratul lor firesc, Marius nu pricepe o iotă din revista aia, ţâţele Mihaele stau dezumflate, iar buzele bărbaţilor bosumflate.

Aluzii literare mai transparente sau mai opace, după caz, te trag de mânecă pe tot parcursul romanului (pe machetistul-şef al institutului îl cheamă Nicolae Chifor, drept care e numit Moş Nick Chifor Scârţarul, într-un alt loc găsim „jihadul înţeleptului cu lumea“ şi ar trebui probabil o postare separată numai pentru a enumera cele mai izbitoare analogii, trimiteri sau parodieri ale unor scrieri canonizate. Procedeul nu e nou şi e practicat pe scară largă de colegi de generaţie precum I. Groşan, M. Cărtărescu sau ceva mai vârstnicul M. Nedelciu. Coaja lucrurilor... e un roman al iluziilor de tot felul, al unui relativism extrem şi prin asta derutant pentru cititorul cumsecade, obişnuit cu delimitarea netă a categoriilor. Însăşi Jupuita din subtitlu (un manechin didactic pentru lecţiile de biologie pe care ştefan îl moştenise de la Camelia) e când de sex femeiesc, când de sex bărbătesc, după cum decide scriitorul, care nu-şi ascunde de altfel intenţiile de a juca farse, de a te pune pe o pistă greşită. Şi că tot veni vorba de relativismul acesta al sexelor, e de spus că Vera, urmaşa Cameliei, îşi face intrarea în carte mai degrabă pe post de androgin (i se spune Oliver) şi se feminizează treptat. 

Există, pe lângă Asaltul Palatului de Scârţ, destule alte episoade memorabile, construite meticulos şi manieristic, în care efectul artistic se obţine dintr-un puternic contrast formă-fond (cea dintâi elaborată, cu armate de termeni savanţi, cu incursiuni lungi în ştiinţă şi tehnică, cel de al doilea, derizoriu de-a dreptul). Pilduitor în sensul acesta e capitolul intitulat, pompos, Teorema lui Kutta-Jukovski privind Comportamentul unui Fluid Compresibil în Tubul de Vârtej, unde ecuaţii şi demonstraţii savante sunt mobilizate pentru a servi evocarea unei banale aglomeraţii în autobuz. E mecanismul de care se serveşte autorul cu multe alte ocazii, nu mai puţin în KatάbasiV/Prin locuri ruderale, unul din cele mai interesante capitole, un fel de hub pentru întreaga construcţie, unde arhitectul explorează locuri ale memoriei care îi sunt refuzate (sau pe care le refuză, e greu de spus) în alte părţi.

Coaja lucrurilor... poate fi foarte bine o carte despre forme/aparenţe/ambalaje/învelişuri sau carcase cărora le este negat conţinutul, de parcă cineva ar fi luat semnele lingvistice ale lui Hjelmslev şi le-ar fi anulat forma expresiei, lăsându-le doar substanţa acesteia, care nu reuşeşte să se materializeze. E drept şi că e o interpretare foarte la îndemână şi există indicii ale plauzibilităţii ei mai la tot pasul, iar autorul ne pilotează decis către ea. Iată un citat relevant din capitolul Die zeitlose Uhr, unde Vera şi ştefan vizitează atelierul ceasornicarului Leopold Krebs, iar fata admiră contrariată un ceas :

„Păi“, îngăimă Vera, „nu văd decât carcasa, acele şi sticla cadranului. Dar unde e cadranul? Unde-i mecanismul?“

„E aici“, şopteşte meşterul Krebs culegând ceasul din mâna ei şi punând-ul  dreptul lămpii. „E aici, înăuntru.“ [...] „Însă e invizibil, domnişoară...“ adaugă el cu un tremur de emoţie în glas.

Repertoriu monstruos de ciudăţenii, savantlâcuri şi experimente grafico-lingvistice, de jocuri de cuvinte neobosite, chiar dacă pe alocuri previzibile, romanul lui Adrian Oţoiu, delicios pentru cititorul căruia îi plac subversiunile literare şi incoerenţa minuţios planificată, e pândit în permanenţă de primejdia de a fi taxat ca scriere a unui profesor de literatură care produce material didactic pentru studenţii lui virtuali. E un pericol real. Cititorii cu înclinaţii teoretice pot găsi în această carte exemple de manual pentru încadrarea într-un curent artistic al cărui nume începe cu „post“ şi se termină, evident, cu „ism“. Relativism dus până la extrem, perspective schimbătoare, relatări cu narator mis en abîme, (auto)contraziceri la tot pasul, experimente care de care mai insolite, toate acestea nu te pot duce decât cu gândul într-acolo. Nu încape îndoială că e un efect controlat - la fel ca mulţi din contemporanii săi, Adrian Oţoiu nu lasă lucrurile la întâmplare şi, citindu-i cartea, ţi-l poţi imagina amuzându-se copios în timp ce te priveşte cum te canoneşti să-i parcurgi romanul fără să rămâi doar cu coaja.  

     Fact checking

• Forma în care e redată în carte teorema Bernoulli-Lagrange e greşită.
• Remarcabil de puţine greşeli de tipar într-o carte aşa de complicată şi cu grafică abundentă şi nonconformistă (de tehnoredactare s-a ocupat însuşi autorul). N-am găsit decât italianul fuoco scris „fuocco“. Scriitorul foloseşte vechea ortografie.

La moartea lui Alex Leo Şerban

Am citit şi eu despre moartea, în floarea vârstei, a lui Alex Leo şerban. Nu ne-am cunoscut altfel decât se cunosc două pseudonime pe internet, în cazul de faţă als şi Micawber. Scria uneori comentarii la postările de pe blogul acesta şi alteori ne întâlneam comentând pe varii bloguri. Nu cred să fi căzut vreodată de acord cu el pe vreo temă, nu-mi amintesc să fi gustat/stimat/apreciat aceleaşi lucruri. Ne-am ciocnit nu odată destul de violent, în fine, în limitele unei minime aparenţe de civilizaţie blogosferică, deşi nu de puţine ori am avut senzaţia că loveşte sub centură. Dar un om pe care nu-l preţuieşti n-are cum să te supere, nu? Ne-am contrat, ne-am ironizat, nu l-am cruţat, nu m-a iertat. Probabil dacă ne-am fi întâlnit faţă în faţă n-am fi avut ce să ne spunem. L-am văzut de vreo două ori la televizor, i-am citit câteva articole, i-am citit o carte. Dacă reuşeai să faci abstracţie de cine le scrie, nu-s rele, îmi ziceam, deşi nu-s cinefil şi n-am nicio pricepere în domeniu. Oricum l-ai fi privit (iar eu nu pot fi suspectat că l-am simpatizat), n-aveai cum să nu-i recunoşti bogăţia lecturilor, inteligenţa şi fineţea observaţiilor, chiar dacă cel puţin pe internet mima un stil adolescentin-messengeristic care îl făcea caraghios.  

Simpatizat de unii, antipatizat de alţii, Alex Leo şerban a fost o apariţie în lipsa căreia ecosistemul nostru cultural şi, în particular, blogosfera, vor fi chiar mai sărace şi mai conformiste decât sunt. Sper ca familia şi prietenii celui dispărut să treacă cât mai uşor pentru acest moment greu pentru ei, pentru că nu vor reuşi oricum să-l depăşească complet niciodată.

Stalin şi Şostakovici

Pomeneam săptămâna trecută de cartea lui Solomon Volkov Stalin and Shostakovich (Knopf, 2007), subintitulată, cam greoi, The Extraordinary Relationship between the Great Composer and the Brutal Dictator. în postarea respectivă introdusesem conceptul de iurodiv, acel nebun sacru care beneficia de impunitate pentru adevărurile incomode pe care le rostea în faţa vechilor conducători ruşi. Volkov vorbeşte pe larg de cuplul Puşkin - Nicolae I şi, deplasând discuţia spre timpuri mai apropiate de zilele noastre, e de părere că de statutul respectiv s-ar fi bucurat pianista Maria Yudina şi compozitorul Dmitri Şostakovici.

În Stalin and Shostakovich autorul face mult mai mult decât să prezinte relaţiile complicate dintre dictator şi muzician până la moartea celui dintâi, în martie 1953 şi ne introduce în contextul mai general (şi la fel de complicat) al politicii culturale şi relaţiilor umane din anii siniştri ai epocii staliniste. Găsim informaţii foarte interesante şi foarte utile pentru cititorul neavizat, atât despre biografia şi creaţia lui şostakovici, în definitiv eroul principal al cărţii, dar şi despre personalităţi precum Maiakovski, Prokofiev, Pasternak, Ahmatova, Mandelstam sau Bulgakov, dar şi corifei ai regimului, ca Gorki sau Alexei Tolstoi, poreclit Contele roşu, pentru a-i pomeni doar pe cei mai celebri. Cititorul are parte şi de explicaţii privind o serie de concepte la bază ruseşti (şi extinse apoi nu întotdeauna justificat, şi la alte spaţii culturale, de pildă cel românesc), cum ar fi cel de intelighenţie.

Anecdotica (în sensul tehnic al termenului) ocupă un loc foarte important în carte. Episoade precum sinuciderea lui Maiakovski în 1930 urmată la câţiva ani de canonizarea poetului, convorbirea telefonică dintre Stalin şi Bulgakov din 1936 sau aşa-zisul dialog purtat prin intermediari între Stalin şi şostakovici ar fi demne să figureze într-un film de acţiune dacă n-ar fi ilustrări ale unei perioade marcate prin mari tragedii personale. Anul 1936 au consemnat prima mare ciocnire între cei doi. Începuseră marile epurări, cenzura era pe cât de speriată, pe atât de înfricoşătoare. Sunt citaţi satiricii Ilf şi Petrov, care scriau încă în 1932 că „Sunetul unui sărut îi înspăimântă [pe cenzori] mai mult decât o bombă care explodează“.

Pretextul l-a constituit, se ştie, opera Lady Macbeth din Mţensk, criticată devastator într-un articol nesemnat din Pravda intitulat Haos în loc de muzică (versiunea engleză a articolului poate fi citită aici). Articolul fusese probabil scris chiar de Stalin şi a marcat începutul unei perioade foarte grele pentru compozitor, care ajunsese să trăiască cu frica de a fi arestat şi băgat la puşcărie, dacă nu mai rău. E deja celebră imaginea valijoarei de lemn pe care o ţinea sub birou s-o aibă la îndemână când or veni băieţii să-l ridice. şi totuşi nu s-a întâmplat nimic din toate acestea, căci Stalin îi tolera muzicianului abateri pentru care alţii ar fi plătit scump (iurodiv, nu?) şi avea nevoie de el în scop propagandistic. Că a-l lăsa în libertate pe şostakovici a fost o decizie inspirată s-a dovedit în anii de război, când figura celui care compunea haos în loc de muzică a servit perfect acţiunea sovietică în domeniul agitprop. Marele eveniment l-a constituit, desigur, interpretarea în 1942, în oraşul asediat, a Simfoniei a VII-a. A fost, se pare, unul din relativ rarele momente când propaganda sovietică şi americană au fost la unison (ca să folosesc un termen muzical). A făcut senzaţie imaginea lui şostakovici în uniformă de pompier apărând, chipurile, conservatorul din Leningrad. Poza a apărut şi pe coperta revistei Time (vezi în stânga).

După război lucrurile păreau a se fi liniştit, dar Stalin, care era adeptul politicii biciului alternând cu zăhărelul, a mai regizat o reprezentaţie grandioasă de represiune culturală în 1948, cu tot tacâmul, articole în Pradva, prelucrări, arestări şi chiar execuţii sumare, în stradă. Tema oficială era combaterea formalismului. şi de data asta şostakovici a fost cruţat de represalii fizice, dar valiza de lemn a fost pregătită iar şi majoritatea concertelor cu lucrările sale au fost suspendate. Noroc că a fost nevoie în curând de serviciile lui pentru o conferinţă pe tema luptei pentru pace ţinută chiar la New York, în bârlogul duşmanului, aşa că l-a sunat însuşi Stalin şi restricţiile s-au îndulcit. Probabil că ciclul s-ar fi reluat dacă dictatorul n-ar fi murit la începutul anului 1953, urmat la doar o zi distanţă de Prokofiev. Anecdotica vremii ne descrie o situaţie puţin favorabilă autorului baletului Romeo şi Julieta: florăriile fuseseră literalmente golite de marfă pentru funeraliile lui Stalin, aşa că pentru el nu s-a mai găsit mare lucru.

Cei interesaţi de chestiunile despre care am scris azi ar face bine să citească cartea. Cei cărora muzica clasică nu le spune mare lucru pot găsi pagini interesante despre literatură sau film (sunt instructive relatările despre peripeţiile filmelor lui Eisenstein şi sfârşitul regizorului). Prezentarea mea n-are cum să fie decât lacunară de-a binelea sau, dacă vreţi, poate servi drept aperitiv pentru o masă cu multe feluri de mâncare bine gătite.

Fragment din Simfonia a V-a de şostakovici cu Evgheni Mravinski, care a dirijat prima audiţie a şase din cele cincisprezece simfonii ale compozitorului.

     Fact checking

• La începutul anilor 1930 s-a purtat o dezbatere aprinsă în jurul noţiunii de „tragedie sovietică“. Stalin a decretat în cele din urmă (declarându-se de partea lui şostakovici) că tragedia sovietică are dreptul de a exista. Fapt amuzant, un anume Vsevolod Vişnevski, dramaturg iubit de Stalin, a scris o piesă intitulată Tragedia optimistă, ceea ce ne ajută să înţelegem cam cum trebuia să fie tragedia sovietică.
• Stalin a afirmat că un film face cât mai multe divizii.
• După unele informaţii, familia şostakovici e înrudită cu familia Ulianov.

PS Am citit cartea pe Kindle. E un format foarte greoi pentru o asemenea lucrare, unde ai adesea nevoie să te deplasezi înainte şi înapoi prin document, să faci căutări repetate şi, de ce nu, însemnări, operaţii la care Kindle e cam nepriceput.
Photo credits: http://www.sequenza21.com

☺☺☺☺ Filip Florian - Zilele regelui

Cine citeşte până la capăt romanul lui Filip Florian (apărut la Polirom în 2008) are surpriza să afle că zilele regelui (sintagma dă de altfel titlul cărţii), abia „stăteau să înceapă“. Dar până să dai de acest incoativ contrariant trebuie să ai răbdare să citeşti şi să vezi ce şi cum. Ca să ajungă însă să înceapă aceste zile a fost nevoie mai întâi să fie detronat Al. I Cuza (pentru abuzuri suprinzător de asemănătoare cu ale puterii de azi), mai apoi, ca Filip de Flandra să refuze oferta de a ocupa tronul Principatelor Unite şi, în fine, ca un principe prusac, Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig de Hohenzollern-Sigmaringen să accepte să devină domnitor sub numele de Carol I. şi, desigur, să domnească cu cinste şi onoare şi să contribuie la cucerirea independenţei şi transformarea ţării în regat.

Acţiunea din Zilele regelui începe aşadar în 1866 cu seara de rămas-bun a lui Joseph Strauss, un dentist berlinez care pleca la Bukarest, un oraş necunoscut lui, unde fusese invitat să se stabilească de către prinţul Karl, care îi dăduse şi o sumă de bani destul de frumoasă, ca semn al recunoştinţei pentru că îl salvase de o durere teribilă de măsele. Spre suprinderea sa, cititorul constată că prologul cărţii (aşa-numitul Prolog întârziat) vine după primul capitol şi el este cel care ne arată cum de se ajunsese ca pe tronul Principatelor să fie invitat un străin. Toate aceste jocuri cu cuburile din care e construită cartea ne îndreaptă spre ipoteza că adevăratul erou este dentistul, nu prinţul. Fapt e că ambii intră în Valahia venind din vest şi ambii călătoresc incognito, deşi în condiţii diferite:

După ce au păşit, însă, pe pământ valah, unul la 8 mai 1866 (după calendarul iulian), celălalt şapte săptămâni mai târziu, la 25 iunie, nimic n-a mai fost la fel. Joseph Strauss n-a căutat un telegraf pentru a-şi anunţa sosirea în noua patrie, n-a avut parte de-o trăsură trasă de opt cai, n-a trecut Jiul pe un pod plutitor (în zori, pe-o vreme câinească), n-a întâlnit la Craiova o mulţime pestriţă şi un arc de triumf din ramuri de salcie, n-a fost gardat de două şiruri de dorobanţi şi n-a înoptat într-un conac răcoros (stând la taifas cu o femeie trecută prin multe, Zinca, cu fiul ei Nicolae, liberal şi triumvir, cu diferiţi miniştri şi cu şeful guvernului, cândva bei de Samos, a intrat în Bucuresci pe la sud, printr-o mahala puturoasă, cu un cupeu deloc arătos, nicidecum venind dinspre Titu (într-o caleaşcă împodobită cu ghirlande, cu doisprezece cai albi, escortat de un detaşament de ulani, şi urmat de un alai ceremonios), nu s-a spălat şi n-a îmbrăcat haine de gală pentru a primi în dar cheile oraşului (lângă pădurea Băneasa), n-a ascultat discursul primarului [...] şi n-a răspuns în franţuzeşte, stârnind întâi rumoare [...].

Am dat citatul lung de mai sus pentru a scoate în evidenţă două din caracteristicile textului lui Filip Florian: construcţia sintactică complicată (uneori de-a dreptul barocă), cu un lexic bine asezonat, dar nu supărător, cu cuvinte din epocă şi documentarea istorică foarte minuţioasă care dă rareori greş. Această observaţie ar putea sprijini ipoteza conform căreia Zilele regelui e, cel puţin în bună parte, un roman istoric consacrat primei părţi a domniei lui Carol I (1866-1881). Împotriva unei asemenea analize s-ar putea aduce argumentul că domnitorul, a cărui prezenţă părea să domine construcţia în primele ei zeci de pagini, e aproape absent din centrul acesteia cam în două treimi din carte. Cititorul e în schimb invitat să vadă lucrurile din perspectiva dentistului. Iniţial un apropiat al lui vodă, dar niciodată membru al curţii, el îşi însoţeşte domnitorul la Constantinopol la începutul domniei, apoi îi face diferite servicii delicate, cum ar fi cel de a-i găsi o prostituată discretă, ba chiar oarbă (Carol se căsătoreşte cu Elisabeta de Wied abia la câţiva ani după sosirea în Principate). Existenţa celor doi se mai intersectează de vreo două ori, dar nesemnificativ, ba chiar într-un rând dentistul nu reuşeşte să fie primit în audienţă de suveran, pe care vroia să-l informeze (tot discret, de bună seamă) că Linca, prostituata oarbă din mahalaua Silvestru, îi născuse un băiat.

Povestea lui Joseph Strauss e pilduitoare pentru situaţia din creuzetul etnic reprezentat de Principatele române în ultimul sfert de veac XIX. Dentistul se instalează pe Lipscani (uliţă nemţească de altfel) unde descinde cu un coş în care îşi ţine motanul Siegfried şi îşi deschide cabinet. Ni se împărtăşesc impresiile de-a dreptul şocante pe care trebuie să le fi avut omul în faţa realităţilor balcanice destul de sinistre pentru un prusac ordonat şi deprins cu o civilizaţie mai înaltă. Cu toate astea, el merge înainte cu placiditate şi se integrează, cum s-ar zice în păsăreasca de azi, în societatea în plină transformare a vremii. Se căsătoreşte cu Elena, o sărboaică, iar cei doi au un copil... român, Sănducu (că tot ziceam de melting pot), simte pe pielea lui huliganismul bucureştenilor enervaţi că Wilhelm I s-a încoronat kaiserul celui de Al Doilea Reich la Versailles, are grijă, clandestin, de Petru, copilul din flori al domnitorului, motiv pentru care are şi probleme în căsnicie, pentru că Elena refuza să creadă că băiatul nu e propriul lui fiu nelegitim etc. Toate acestea sunt poveşti spuse frumos, cu eleganţă a frazei, nu fără un anume patetism, dar fără poale ridicate în cap, cu un soi de manierism, dar fără ostentaţie.  

Un lucru frumos suprins în roman e trecerea timpului, redată ingenios prin raportare la naşterea şi, apoi, dezvoltarea căilor ferate la noi. Lumea celor doi nemţi (Karl, care nu e încă rege, ci doar domnitor) şi Joseph, dentistul căsătorit cu o sârboaică şi care participă la Războiul de Independenţă, e una în plin elan de schimbare. Strauss nu e însă un aventurier per se, ci mai degrabă un factor de echilibru şi bună cuviinţă, un ins destul de terre à terre. Poate din cauza asta autorul ţine să facă din motanul Siegfried o fiinţă cu viaţă dublă, de animal domestic şi fiinţă fantastică. Motanul strică periodic mobila din casa Strauss şi scrijeleşte pe ea texte gongorice în care o pomeneşte pe Manastamirflorinda, în realitate, o biată mâţă de cartier pe numele ei adevărat Riţa. Mai ceva ca-n Don Quijote cu Dulcinea del Toboso. Nu sunt convins că e cea mai reuşită întreprindere a lui Filip Florian din acest roman. Nu demult am citit o carte, mult mai proastă, să ne-nţelegem, în care Dragoş Ghiţulete reda însemnările unui câine. Oricum ar sta lucrurile, Zilele regelui e o carte pe care, dacă o cumperi şi-o citeşti, nu-ţi pare rău că ai dat banii.

      Fact checking

• Unul din cei doi militari care au făcut parte din celebra Locotenenţă domnească care a preluat atribuţiile domnitorului după detronarea lui Al. I. Cuza se numeşte în mai toate textele Nicolae Haralambie (colonel, ulterior avansat general). Autorul îl pomeneşte ca Nicolae Haralamb. Am găsit această formă într-o singură lucrare importantă, anume Familiile boereşti române. Istoric şi genealogie (dupe isvoare autentice) de Octav George Lecca, apărută în 1899.
• Autorul spune că statuia lui Mihai Viteazul din Piaţa Universităţii a fost prima statuie din Capitală. Greşit. Mai veche cu câţiva ani este statuia spătarului Mihail Cantacuzino din faţa Spitalului Colţea, cel puţin asta aflăm (şi) din Cronologia Bucureştilor de Gh. Parusi. E drept, statuia spătarului e mai ascunsă privirilor decât cea a domnitorului cu barda în mâna stângă.

☺☺☺ T. O. Bobe - Cum mi-am petrecut vacanţa de vară

E greu de aflat numele real al romancierului T. O. Bobe, poate nu la fel de greu ca prenumele personajului Newman din Seinfeld, dar asta contează prea puţin, putem să citim Cum mi-am petrecut vacanţa de vară (Polirom, 2004) şi fără să avem informaţii din categoria „pe Gala Galaction îl chema în viaţa civilă Grigore Pişculescu“. Cartea despre care scriu (abia) azi a făcut valuri multe şi înalte în urmă cu 4-5 ani, iar acum că aceste mişcări s-au mai liniştit şi în colecţia Ego - Proză a editurii a apărut destulă maculatură, s-au copt şi condiţiile pentru o privire la rece. Ca şi alţi colegi de generaţie (să nu uităm că Cezar Paul-Bădescu studiase oracolele şcolare), T. O. Bobe explorează formule neconvenţionale şi livrează o aşa-zisă compunere tradiţională pe tema care dă titlul cărţii, e drept, întinsă ca o pomană ţigănească romă pe vreo 350 de pagini.

Datele exterioare sunt în aparenţă simple. Luca, un puşti dintr-a patra, primeşte ca temă de vacanţă o compunere în care să povestească ce i s-a întâmplat în timpul verii, iar emulaţia cu colega lui, Nahabetian Miruna, îl face să investească o energie uriaşă în proiectul respectiv. Luca are o familie din nou-apăruta clasă de mijloc (acţiunea se petrece cândva la începutul anilor 2000): mama a lucrat înainte ca profesoară, dar acum e angajată la o televiziune, tatăl lucrează la o firmă de asigurări şi e om cu bani (nu din cale-afară de mulţi, dar destui), bunică, verişoară (Kiti), unchi şi mătuşă. Familia lui Luca construieşte o casă. E simbolul ascensiunii sociale, dar lucrurile nu-s ostentative, nu suntem încă în anii nebuni 2005-2008, iar molul pare să fie unul singur şi nu face încă obiectul unui cult. T. O. Bobe mimează în aparenţă cu multă fidelitate şi, fără îndoială, naivitate jucată cu iscusinţă, stilul lucrării şcolare. Iată cum începe compunerea - divizată, de altfel în patru mari secţiuni, corespunzând lunilor de vacanţă iunie - septembrie: 

Vara este cel mai frumos anotimp. El este anotimpul fructelor şi al florilor. După ce a hibernat toată iarna, natura s-a trezit la viaţă primăvara şi acum se întinde în întreaga ei splendoare peste dealuri şi peste văi, peste munţi şi peste câmpii şi peste oraşe şi sate. Copacii au înfrunzit şi au înflorit de acum câteva luni şi acum crengile lor grele de rod se apleacă peste pământ.  

Autorul compunerii are memorie bună, aşa că în ultimul capitol ne spune că „După vară toamna este cel mai frumos anotimp“. El relatează la început întâmplări banale, îşi clasifică dihotomic prietenii în „băieţi de ispravă“ şi „japiţe ordinare“, primele zile ale vacanţei se scurg liniştit, dar monotonia este spartă de un accident ciudat, în urma căruia moare bunica, în aparenţă lovită de o găleată căzută de la înălţime pe şantierul casei. E un punct de inflexiune începând de la care lucrurile o iau razna de-a binelea, se petrec tot felul de aventuri care de care mai sinistre şi încâlcite, Luca e răpit de cei doi muncitori de pe şantier, Costel şi Onedin, au loc urmăriri, evadări spectaculoase, ameninţări cu pistolul şi răsturnări de situaţie (Onedin e omorât de Costel) şi câte şi mai câte. Ca şi cum moartea violentă a bunicii n-ar fi fost de ajuns, moare şi Kiti în urma unui accident grotesc pe acelaşi şantier al casei. Evenimentele cu pricina, relatate cu numeroase incoerenţe şi elemente absurd-fantastice au aprins cu ceva vreme în urmă imaginaţia unor bloggeri înzestraţi cu multă răbdare. Din câte îmi dau seama, nu s-a ajuns la o concluzie clară, s-a psihologizat şi s-a speculat din greu, cu o osârdie care o aminteşte pe a dăscălimii care organizează procese literare în care juraţi-elevi îl judecă pe Apostol Bologa şi-l declară (ne)vinovat.  

Dacă m-ar întreba cineva, aş spune că n-are nicio importanţă ce s-a întâmplat în realitate, nu de alta, dar nu există aşa ceva, ci doar jocul gratuit şi cu reguli schimbate, samavolnic, după bunul plac, de către autor. Mai ales că incongruenţele se multiplică până la saturaţie în capitolul consacrat lunii august, în care Luca pleacă la mare cu părinţii, ocazie cu care îşi fac apariţia tot felul de Piraţi şi Terorişti (majusculele îi aparţin copilului), iar coerenţa naraţiunii se dizolvă aproape complet. Nu cred că merită să ne pierdem vremea cu descâlcirea aventurilor - probabil imaginare - ale lui Luca. Să le luăm drept un joc al autorului cu cititorul, bazat pe tactica hărţuirii, ca pe vremea luptelor cu turcii. Sigur că poate fi vorba şi de intenţia (ceva mai subtilă, e drept) de a scoate în evidenţă nu doar labilitatea psihică a unui copil ai cărui părinţi sfârşesc prin a se despărţi şi care nu are cum să nu perceapă tensiunea dintre adulţi, ci şi acea cruzime a sufletului infantil pe care o relevă scrieri clasice precum Împăratul muştelor. Toate aceste dimensiuni ale cărţii sunt, desigur, interesante, dar nu cred că trebuie contabilizate cu orice preţ la capitolul reuşitelor artistice.

Există şi o grilă de lectură care privilegiază calităţile de satiră socială ale cărţii. Termenul sună destul de tocit, dar în lipsa unuia mai potrivit am să-l folosesc în postarea de faţă. Cum mi-am petrecut vacanţa de vară surprinde, pentru cititorul atent, un fragment de societate românească, categoria middle class emergent. Pe copil îl cheamă Luca, un nume biblic foarte la modă în multe familii de parveniţi (alături de Matei sau David), mama a făcut un viraj spectaculos în carieră, tatăl la fel. Copilul înregistrează cu candoare avantajele noii cariere jurnalistice: 

Dar nu am înţeles de ce pentru că este bine, nu te ninge, nu te plouă şi stai şi scrii la calculator despre tot felul de oameni mai bătrâni care îş-i dau foc.  

Noii membri ai clasei de mijloc nu mai stau la bloc (acolo rămân rudele sărace, Kiri şi părinţii ei), ci îşi construiesc casă. Se merge la mol, copiii beau Fanta iar adolescenţii se uită la MTV şi visează să-şi facă propriile lor formaţii. Adulţii au probleme la serviciu, tatăl lui Luca se teme de Preşedinte (şeful lui de la firma de asigurări), lumea începe, e drept încă timid, să-şi cumpere maşini străine. Toate aceste fapte se întrezăresc destul de clar din text, printre exprimări naive, formule ortografice ezitante şi fuga de piraţi. La nivel pur textual, compunerea lui Luca e un palimpsest în care se poate distinge limpede un strat al lecturilor şcolare asimilate incomplet:

M-am trezit de dimineaţă cu noaptea în cap pe la cântatul cocoşilor deşi noi nu avem cocoşi.

După vară toamna este cel mai frumos anotimp. El este anotimpul fructelor şi al legumelor. Tot aşa el este anotimpul când se înnumără bobocii. Bobocii pot fii: de găină, de raţă sau de gâscă. 

Mai există un strat foarte important, cel al zicerilor adulte, şi ele incomplet digerate, care se prezintă ca un fel de scriere în stilul indirect liber:

Iar mama nu putea să stea toată ziua cu mine ca mamele pentru că are servici şi nici nu putea săş-i ia concediu deoarece n-a mai auzit nimeni de concediu de moarte. Doar de boală cu toate că atunci când se îmbolnăveşte cineva nu este aşa rău ca atunci când moare dar asta este legea şi na-i ce să-i faci.

La aproape şapte ani de la apariţie, Cum mi-am petrecut vacanţa de vară rămâne un roman bun, poate un pic obosit, dar bine lucrat la nivelul microstructurii. Probabil că autorul n-a avut intenţia asta, sau cel puţin nu în primul rând, dar nu m-ar mira ca această carte să rămână din ce în ce mai mult în memoria cititorului ca document social. Nu va ţine minte multă lume vânzoleala pe alocuri plicticoasă cu piraţi şi terorişti şi nici misterul morţii bunicii sau a lui Kiti. Dar textul e construit cu destul rafinament şi dacă e pe alocuri stereotip şi repetitiv lucrul ăsta îi va putea fi mereu reproşat lui Luca, nu lui T. O. Bobe, al cărui roman poate fi pus alături de Muzici şi fraze de Ovidiu Verdeş, dar îi este inferior.

Iurodiva

Legenda zice că a fost singura persoană care l-a înfruntat deschis pe Stalin şi că nici n-a păţit nimic. Oricum, îmi închipui că mulţimea celor care i s-au opus făţiş dictatorului sovietic are un număr foarte mic de elemente, ca sā mă exprim în termeni matematici. E vorba de pianista Maria Yudina, probabil cea mai excentrică figură din istoria muzicii ruse. S-a născut în 1899 într-o familie evreiască, dar s-a convertit la creştinism de tânără şi a rămas toată viaţa o credincioasă exaltată. Acest comportament ar fi fost, el singur, de natură să-i asigure un loc într-un lagăr de concentrare în anii 1930, dacă nu şi mai rău. Dar staţi aşa, că tărăşenia abia începe.

A absolvit conservatorul la Petrograd (viitorul Leningrad, viitorul Sankt Petersburg) în 1921 şi a devenit în scurt timp una din cele mai cunoscute pianiste ale epocii. Se povesteşte că intra în scenă îmbrăcată într-o rochie lungă, neagră, de formă piramidală şi purta o cruce mare atârnată la piept, se aşeza la pian, adopta o poză de concentrare adâncă după care îşi ridica brusc mâinile spre cer şi le lăsa să cadă brusc pe claviatură, moment în care publicul încremenea, vrăjit de sunetul puternic. Lumea zicea că Yudina cânta la pian cu forţa a zece bărbaţi. La aspectul neobişnuit se adăuga un repertoriu ciudat de-a dreptul. Cânta Bach şi Beethoven, sărea peste romanticii Chopin, Liszt, Ceaikovski sau peste post-romanticul Rahmaninov şi ajungea direct la contemporanii şostakovici, Hindemith sau Stravinski, În ultimii ani ai vieţii (moare în 1970) a interpretat multe lucrări ale unor avangardişti ca Boulez sau Stockhausen. 

Publicul lua adesea interpretările Mariei Yudina ca pe nişte predici. Uneori pianista se oprea din cântat şi citea poeme din autori prost văzuţi, precum Pasternak. Comportamentul acesta îi aducea din când în când interdicţia de a cânta sau de a preda la conservator. N-a fost însă niciodată arestată şi nici nu şi-a schimbat obiceiurile. Se zvonea că o protejează însuşi Stalin. Acesta o considera o nebună sfântă, o aşa-numită iurodivă. Termenul nu are de a face nici cu euro (în pronunţia mitocănească a lui T. Băsescu), nici cu divele. Iurodivii erau, în tradiţia rusească medievală, nebunii-sfinţi pe care ţarii şi, mai târziu, chiar dictatorii comunişti, îi tolerau şi cărora li se permitea să spună adevăruri incomode. Un astfel de iurodiv ar fi fost, în epoca modernă, Puşkin pentru ţarul Nicolae I. Stalin şi-ar avut iurodivii lui, iar cei mai de seamă muzicieni care s-au fi bucurat de acest statut neconsfinţit de nomenklatura oficială par să fi fost Yudina şi şostakovici.

Legenda spune că Stalin a ascultat odată un concert al Mariei Yudina transmis la radio şi i-a plăcut aşa de mult că a cerut un disc cu interpretarea respectivă. N-a îndrăznit să-i spună nimeni că fusese un concert live şi că nu exista niciun disc. Au chemat-o de urgenţă pe Yudina în studio şi au făcut înregistrarea peste noapte. A fost un disc într-un singur exemplar, pentru un beneficiar unic: Stalin. Acesta a răsplătit-o pe pianistă cu o sumă mare de bani, la care ea i-a răspuns printr-o scrisoare de mulţumire în care spunea şi că donează banii bisericii. La asta a adăugat şi că se roagă ca Dumnezeu să-l ierte pe Stalin pentru păcatele lui. Suprinzător, nu au existat represalii îndreptate asupra Mariei Yudina. Legenda mai spune şi că atunci când l-au găsit pe Stalin în agonie în urma atacului cerebral care l-a şi ucis, el asculta discul cu pricina.

Sigur că e o poveste cu destule accente senzaţionale, deşi mulţi contemporani (printre care şostakovici însuşi, altminteri cunoscut ca sceptic) o credeau adevărată. Ea scoate în evidenţă statutul de iurodivă al artistei. În 1950, aflată în turneu la Leipzig, a intrat desculţă în Thomaskirche, unde se află mormântul lui Bach, act de mare curaj la vremea aceea, ţinând seamă că totul se raporta la Kremlin. ţarul roşu avea însă grijă de iurodivii lui.

Maria Yudina interpretând concertul BWV 1052 de Bach:

PS Majoritatea informaţiilor din postarea de azi sunt luate din cartea lui Solomon Volkov, Shostakovich and Stalin (Knopf, 2004), o lucrare deosebit de interesantă, despre care sper să pot scrie cât de curând.
Photo credits: wn.com

România literară şi-a încetat apariţia

Lucrurile o luaseră demult în direcţia asta, iar acum inevitabilul s-a produs. În urmă cu doar câteva zile s-a anunţat că ziarul Gândul nu mai apare în formă tipărită. În zona culturală, persoane avizate atrăgeau atenţia de ceva vreme, cel mai recent aici, că „publicaţiile literare [...] devin un articol desuet“ (Horia Gârbea) sau că numărul cititorilor unei postări de pe un blog mai răsărit îl depăşeşte pe cel al unui articol de revistă tradiţională. în cercurile de cunoscători se vorbea de multă vreme că Fundaţia Anonimul nu va mai sponsoriza, de la data de întâi, revista România literară, nemaiputând susţine pierderile imense ale publicaţiei. E vorba de ediţia tipărită, care îşi încetează astfel apariţia. Se discută încă dacă va continua apariţia versiunii online. Bineînţeles, persoanele care îi antipatizează pe mogulii răi (Patriciu, Voiculescu, Vântu), dar n-au nimic contra mogulilor buni (fraţii Păunescu) vor putea exclama, îndurerate, vai!, pentru a câta oară: ruşine, Dinu Patriciu! E notoriu faptul că Mecena din spatele României literare sau al Dilemei vechi e odiosul magnat al petrolului.

În fine, că a fost pentru unii mumă, pentru alţii mult mai puţin, România literară apare (apărea, mai exact) din 1968 şi a fost, cu bune şi rele, o instituţie în sine, ba chiar o instanţă de consacrare/consfinţire a valorilor autohtone. Pentru criticii tineri, trecerea la formatul online (dacă aşa se va întâmpla) nu va aduce mari schimbări, căci oamenii sunt oricum deprinşi cu calculatorul. Mai greu le va fi celor din generaţiile mai vârstnice, care intră în panică atunci când e vorba de un banal email. Dispariţia revistei ar putea reprezenta şi momentul pensionării acestor dinozauri indivizi. Ca să revin la tema postării, se pare că redacţia a decis să restituie contravaloarea abonamentelor care nu vor putea fi onorate din cauza desfiinţării revistei. Pentru detalii şi alte anunţuri importante, citiţi aici.
UPDATE: Cititorii atenţi şi-au dat desigur seama că e vorba de o păcăleală de 1 aprilie. Atenţi au ba, unii trebuie să fost încântaţi, alţii, oripilaţi, alţii, sâcâiţi, unii, indignaţi, unii, satisfăcuţi şi - sper - majoritatea - indiferenţi, nu de alta, dar lucrurile rele li se întâmplă numai altora.