☺☺☺ Codruţ Constantinescu - Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS: control şi propagandă

Subiect suculent, fără îndoială, cel abordat de Codruţ Constantinescu în Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS: control şi propagandă (Editura Vremea, 2013). Tema călătoriei unor intelectuali occidentali în Rusia, apoi în URSS, e pe cât de vastă, pe atât de fascinantă prin mecanismele psihologice ale seducţiei mai mult sau mai puţin inocente pe care le presupune. Alături de curiozitatea intelectuală legitimă şi perfect justificabilă, vanitatea, cupiditatea şi setea de flaterie sunt forţe motrice care îi împing spre est pe mulţi europeni şi americani în anii 1929-1930, primele două decenii de după Revoluţia din octombrie şi, de altfel, cele mai sângeroase.

Se îmbulzesc pe ruta est-vest şi înapoi figuri celebre, precum G.B. Shaw, H.G. Wells, Romain Rolland, Theodore Dreiser, Lion Feuchtwanger sau André Gide, pentru a face la iuţeală o listă de nume mari. Dintre vizitatorii mai puţin cunoscuţi publicului larg, autorul scrie despre irlandezul Liam O’Flaherty sau croatul Ante Ciliga, despre belgianul Georges Prosper Remi, creatorul lui Tintin sau despre jurnalista americană Dorothy Thompson. Pentru călăuzirea acestor oaspeţi pe întinsul ţării sovietelor dispun de o întreagă organizaţie (VOKS, condusă în anii 1920 de sora lui Troţki) care asigură o protecţie eficientă a invitatului de realitățile dure din jur. Vizitatorul trebuie să vadă numai latura frumoasă a traiului din URSS, lui trebuie să i se ascundă oribila realitate a sistemului represiv, foametea de la începutul deceniului al patrulea al secolului trecut, el trebuie dus să vadă instituţii model. Suntem în plină potemkiniadă. În paranteză fie spus, cumpărarea mai mult sau mai puţin făţişă a intelighenţiei occidentale de către autocraţii ruşi nu e un fenomen care datează din vremea regimului sovietic şi e păcat că autorul nu a găsit un pic de spaţiu pentru a ne vorbi de relaţiile dintre un Diderot sau Voltaire şi Ecaterina a II-a, cel de al doilea ajungând să scrie elogii greţoase la adresa ţarinei (pe bani, desigur).   

Calitatea umană a acestei armate pestriţe de musafiri e foarte eterogenă. Unii se transformă, la revenirea acasă, în propagandişti înfocaţi ai fostelor gazde (un G.B. Shaw sau un Romain Rolland), fără a manifesta vreodată semne de trezire, în vreme ce, la celălalt pol, găsim un Panait Istrati sau un André Gide, care au luciditatea şi onestitatea de a recunoaşte (şi de a mărturisi) marea mistificare căreia îi căzuseră victime. Sunt zeci de cazuri, fiecare cu specificul şi datele circumstanţiale proprii şi ar fi imposibil să rezumăm aici fapte şi atitudini de o complexitate considerabilă.

Pentru că tot a venit vorba de Panait Istrati, să pomenim şi un alt nume românesc, cel al lui Alexandru Sahia, trecător şi el prin paradisul sovietic, dar incapabil (sau nedoritor) să recunoască cruda realitate din spatele defilărilor şi ceremoniilor pline de fast. Istoricul include şi relatările de război ale lui Constantin Constante sau Constantin Virgil Gheorghiu, oarecum alături de temă, dar interesante prin ineditul lor relativ (cartea celui de al doilea a fost interzisă multe decenii). Surprinde, în context românesc, absenţa lui Sadoveanu (cu Lumina vine de la Răsărit) sau menţionarea foarte sumară a experienţei lui G. Călinescu.

Din aceste însemnări sumare ne putem da seama cât de vast trebuie să fi fost materialul şi ce mare trebuie să fi fost dificultatea de a selecta, de a alege ce e mai interesant şi relevant, sarcini de care autorul s-a achitat onorabil. Pe fond stăm bine, aşadar. Problema e cu forma, căci din păcate Mirajul utopiei... e o carte scrisă de-a dreptul prost, plină de exprimări chestionabile sub raport stilistic sau chiar gramatical („Spre lauda lui, Istrati s-a aflat de partea adevărului, preferând să nu-și trădeze credința, în timp ce regimentele de lăudaci, doar simpli complici ai unui sistem criminal” sau „Cine ar fi crezut că sistemul propagandistic sovietic se va risca la un asemenea nivel?” pentru a lua două exemple aproape la întâmplare). Alteori autorul demonstrează că nu stăpâneşte sensurile cuvintelor pe care le foloseşte (a se vedea de pildă „simpatetic”, care în româneşte înseamnă „care provoacă stări sufleteşti (tainice); sugestiv” şi nu „plin de înţelegere (faţă de cineva/ceva)”. De greşeli de scriere nu mai vorbim; uneori ele sunt supărătoare (cum ar fi aparatchnik îl loc de aparatchik/aparatcic, cum e corect). În fine, pentru a nu lungi lista (considerabilă) a rateurilor, cred că n-am întâlnit niciodată atâtea semne de exclamare într-o scriere istorică. Mi-aş fi dorit un evocator mai detaşat, care să e minuneze - neprofesionist - şi de câteva ori pe pagină. Să nu uităm cum, într-un cunoscut episod din Seinfeld, Elaine a dat de bucluc din cauza excesului de semne ale mirării.

Dacă încercăm să facem o sumă algebrică a realizărilor şi neîmplinirilor acestui volum, am vrea să putem spune că aceasta e pozitivă, în ciuda lipsurilor semnalate în paragraful anterior. Rescrisă, periată, într-o nouă ediţie, Mirajul utopiei... ar avea toate datele pentru a deveni una din cele mai bune lucrări de sovietologie apărute la noi în ultimii ani.

Fact checking

Alături de musafiri renumiţi, URSS-ul primelor decenii postrevoluţionare primeşte şi un număr de ingineri şi tehnicieni veniţi să-şi pună la dispoziţie experienţa (în carte inginerilor le e consacrat un întreg subcapitol). N-am putut să nu-mi amintesc de Heinrich Maria Sause, inginerul german din Viţelul de aur de Ilf şi Petrov, „un specialist angajat din Germania cu un salariu foarte mare”. După cum nu m-am putut opri să mă gândesc că, dacă drumul cu sensul iniţial vest-est a fost parcurs de mulţi, itinerariul est-vest a fost privilegiul câtorva aleşi. Ilf şi Petrov au fost doi din aceştia.

Octav Pancu-Iaşi - Schiţe în pantaloni scurţi

Apărut în 1958 la Editura Tineretului, volumul de proze scurte Schiţe în pantaloni scurţi face parte din producţia destul de bogată a lui Octav Pancu-Iaşi, autor de proză pentru copii şi adolescenţi din primele decenii de comunism. E o lume bine circumscrisă, relativ previzibilă, fără seisme majore, din care se pot întrevedea frământările specifice ale vârstei eroilor, cu probleme şcolare, note, lecţii, elevi mai mult sau mai puţin silitori şi adulţi sfătoşi, gata oricând să-i îndrume cu înţelepciune pe cei mici. Satira, bonomă de altfel, fără scăpări răutăcioase sau sarcastice, e menită să înfiereze defecte de caracter în esenţă benigne (lenea, chiulul de la lecţii, impoliteţea, lipsa de măsură în acţiuni). Stilul e degajat şi de o naturaleţe de-a dreptul surprinzătoare în vremuri de realism socialist rigid tip old school (unele schiţe datează din anii 1952-1953, când nu se ivise încă bruma de destindere de la sfârşitul deceniului al şaselea).  

Deschiderea o face bucata intitulată Vă urez să fiţi... sănătoşi!, în care un şcolar silit să stea acasă din cauza unei răceli nu reuşeşte să afle de la colegii lui ce lecţie li se predase la istorie, aceştia fiind cu toţii preocupaţi de cu totul alte chestiuni:

...Vă rog, iubiţi colegi şi prieteni, să-mi permiteţi să nu mă opresc asupra zilelor de boală. Au fost lungi şi plicticoase. Ceaiurile mamei m-au făcut să jur că, după ce mă fac bine, nu mai pun în gură linguriţă de ceai până la examenul de stat (acum nu-s decât într-a şasea!); aspirinele tatei – dacă va trebui să trec prin faţa unei farmacii, voi traversa imediat pe trotuarul celălalt; iar de sfaturile bunicii refuz cu desăvârşire să-mi mai amintesc. Dar, în sfârşit, m-a făcut bine. A doua zi urma să mă ridic din pat şi să mă duc la şcoală. Consultai orarul şi mă oprii asupra istoriei, N-aveam încă notă. Nu încăpea nicio îndoială că mă va asculta. Ce lecţie ni se dăduse de pregătit? Îmi amintii de promisiunea doctorului şi mă hotărâi să aştept în linişte vizita unui coleg.

... şi degeaba, căci din toţi colegii care se perindă pe la patul convalescentului niciunul nu-i în stare să-l lămurească, prilej de volute umoristice adesea reuşite. Copiii sunt portretizaţi ca nişte adulţi în miniatură, cu vanităţi şi mici ticuri, procedeu în esenţă caragialesc. Şi pentru că tot veni vorba de clasici, diferenţele de opinii literare îi fac să se ciondănească pe Mircea şi Tudorel, altfel foarte buni prieteni (Într-o seară).  

Relaţiile dintre sexe (mă rog, la vârsta de 12-13 ani e eroilor unei proze realist-socialiste nu poate fi vorba decât de tachinării şi mici farse) fac obiectul povestirii De 1000 de ori 7,50 lei, în care lanţul evenimentelor e pus în mişcare de mutarea unei fete (Anca) în bancă cu protagonistul Virgil. Vanitatea excursionistului obsedat de adunarea cu orice preţ a unor suveniruri anodine e pusă la zid în Comoara din sacul de excursie, iar interpretarea greşită a conceptului de voinţă e satirizată în O scrisoare găsită. Bucăţile sunt de mică întindere, excepţia constituind-o Prima cu a doua răsturnată, care transcrie pe mai multe zeci de pagini zbuciumul lui Andrei Odincă, un elev cu probleme familiale şi greutăţi la învăţătură, care îşi găseşte în Mihnea Dragu un mentor şi un bun meditator la matematică. În registrul grav vocea lui Pancu-Iaşi sună mai fals decât în cel satiric-lejer, mai ales că miza şcolărească e destul de măruntă.

Cu adevărat surprinzător e faptul că încărcătura ideologică a textelor e destul de redusă, cel puţin dacă ne raportăm la perioada în chestiune. Lipsesc referirile canonice la şedinţele detaşamentelor de pionieri, la campaniile de colectare a fierului vechi, la vizitele în fabrici şi uzine şi tot felul de asemenea delicii ale literaturii epocii. Singura excepţie notabilă de la această trăsătură a prozei lui Pancu-Iaşi din volumul de faţă o reprezintă Într-o dimineaţă în Cişmigiu, în care trei băieţi stau pe o bancă din renumitul parc şi se fălesc cu părinţii lor, buni de pus în vitrina realizărilor regimului comunist (un tipograf fruntaş în producţie, un medic de renume şi o horticultoare ajunsă deputat). Există însă un twist: copiii îşi laudă părinţii în vreme ce chiulesc în parc, aşadar nu se ridică la înălţimea acestora. Una peste alta, o carte destul de proaspătă, scrisă cu nerv şi care trebuie să fi făcut deliciul tinerilor de acum aproape şaizeci de ani.

Ilustraţiile, în stil cuminte, realist, sunt realizate de V. Timoc.

Tristan und Isolde, o erotică a morţii

Apărut în volumul Eroticism and Death in Theatre and Performance (editor Karoline Gritzner), eseul The kiss of love and death: Eros and Thanatos in the opera de Dieter Borchmeyer trece în revistă o serie de corespondenţe subtile între creaţii aparţinând unor genuri diferite, cu accent, desigur, pe relaţiile dintre dragoste, sexualitate, moarte şi sublimările lor (traducerea mea):

În legătură cu relaţia dintre sărutul morţii şi dorinţa fierbinte de unire cu Dumnezeu (care este proiectată asupra miturilor antice despre iubirea dintre zei şi pământeni), Pierio Valeriano a folosit imaginea de assumptio – călătoria înspre cer. Putem face şi aici legătura cu Richard Wagner, care o compara pe Isolde a sa cu Assunta veneţiană a lui Tiţian, pe care o adora. În însemnarea pe care o face în jurnal la 22 octombrie 1882 Cosima scrie că Wagner nega că „Assunta este mama lui Dumnezeu, ea este Isolde declarându-şi iubirea”. Wagner era conştient în mod intuitiv că pictura lui Tiţian se ocupa de erotica morţii, un subiect care îi preocupa pe platonicienii Renaşterii: urcarea la cer a muritoarei Maria înseamnă unirea ei extatică cu Dumnezeu – o veritabilă transfigurare a iubirii.

Dar Wagner nu mai crede în baza metafizică creştină a transfigurării iubirii. Ca urmare, el o leagă de Isolde şi de o erotică a morţii, ceea ce înlătură cadrul religios. În locul unei iubiri între zei şi pământeni, el scoate în evidenţă experienţa unei pierderi a sinelui care derivă dintr-o iubire pur umană, care poate fi conectată simbolic la vechile imagini religioase ale lui Eros şi Thanatos. Acest lucru devine evident în cântecul final al lui Isolde în care face referire la Tristan: „Immer lichter /wie er leuchtet, / ...  Stern-umstrahlet / hoch sich hebt: / seht ihr, Freunde, / seht ihr’s nicht?” (Tot mai strălucitor/ cum luceşte el, /luminat de stele/se înalţă în tării:/ nu vedeţi, prieteni/nu vedeţi?).

Cercul de stele este simbolul obişnuit al Assumptei. Iar când Tristan şi Isolde îşi cântă imnul de dragoste din actul al doilea: „Ohne Gleiche!/Überreiche!” (Fără seamăn!/Preaplin!), cuvintele lor amintesc de rugăciunea Margaretei către Mater Gloriosa din scena de pe munte din Faust de Goethe: „ Du Ohnegleiche,/Du Strahlenreiche” (Tu cea fără seamăn/Tu cea strălucitoare). Lumea de mister imanent din Tristan şi Isolda conţine imagini ale misticismului Mariei.

Textul postării a apărut inițial pe blogul Sex Reader. Imaginea reproduce tabloul lui Tiţian pomenit în text (Înălţarea la cer a Fecioarei Maria, de aici):

Mahler, un ascet senzual

Când vine vorba de Mahler (dar şi de Bruckner, ca să fim drepţi), cărţile lui Constantin Floros sunt referinţe de prim ordin. Volumul Gustav Mahler, Visionär und Despot este consacrat mai degrabă personalităţii decât creaţiei. Muzicologul german de origine greacă scoate în evidenţă natura duală, contradictorie a omului Mahler, care îmbină ascetismul cu senzualitatea (dar să citim mai jos; traducerea mea):

Unii din prietenii lui Mahler vorbesc despre înclinaţia acestuia spre ascetism. Această observaţie necesită o anume definire a termenilor. După cum ştim, ascetismul creştin al monasticismului medieval tindea înspre suprimarea firii noastre senzuale, implica o luptă împotriva dorinţelor carnale, înfrânarea sexuală şi, în cele din urmă, şi opoziţia faţă de plăcerea estetică. Mahler, o fiinţă pe cât de pasionată, pe atât de artistică, nu era cu siguranţă un ascet în accepţiunea respectivă, ci se situa mai aproape de „ascetismul interior” despre care vorbeşte Max Weber. Etica muncii şi austeritatea lui erau proverbiale.

Din tot ce ştim despre el, este sigur că Mahler era mai dedicat spiritului şi „celor spirituale” decât plăcerilor senzuale. Ar fi desigur greşit să îl descriem ca pe un epicurian şi un hedonist. Alfred Roller insistă pe capacitatea lui de a suporta suferinţe trupeşti. Migrenele chinuitoare nu îl ţineau departe de pupitrul dirijoral. Se pare că a dirijat repetiţia în costume pentru Simfonia a VIII-a ţinută la München în septembrie 1910 în ciuda unor grave dureri reumatice. Şi oricât de obositoare ar fi fost repetiţiile de dimineaţă la Viena, el refuza să se odihnească un pic după-amiaza, spunând că la urma urmei nu era decât „o oboseală fizică destul de obişnuită”. În acelaşi sens se poate cita povestea impresionantă şi totodată bizară a modului în care a încercat Mahler să o distragă pe tânăra lui soţie de la durerile facerii citindu-i din Kant! El credea cu tărie că durerile pot fi învinse numai printr-o concentrare extremă a minţii.

După Roller, Mahler arăta o moderaţie extremă faţă de toate plăcerile, inclusiv cele culinare. „Nu vedeai niciodată la el vreun exces, detesta beţia precum şi orice fel de obscenitate sau indecenţă.” […] Mahler şi femeile: iată un capitol separat. Mahler era foarte sensibil la frumuseţea şi inteligenţa feminină. […]

Înainte de căsătorie se spune că a avut relaţii intime cu cântăreţe din ansamblul liric de la Viena, printre care sopranele de coloratură Selma Kurz, Rita Michalek şi Marie Gutheil-Schoder. […] În mod destul de grotesc, Mahler avea reputaţia unui roué, a unui playboy, cu privire la care Carl Moll se gândise să o prevină pe fiica lui vitregă Alma. Alma scrie despre asta în memoriile ei: „Mahler, ascetul, chiar avea reputaţia unui bon viveur desfrânat, care îşi folosea poziţia începând legături amoroase cu tinere din ansamblul lui.” Dar adaugă: „Era un copil, iar femeia era sperietoarea lui!” […]

Evaluarea lui Ludwig Karpath poate suna destul de categoric: „Mahler avea în mod sigur o predispoziţie erotică – după ce dirija Tristan, era avea o energie senzuală aproape ca nimeni altul – dar nu cobora niciodată în cele din urmă adâncuri ale vieţii sexuale.” Cu toate acestea, ceea ce ne spune Alma este asemănător. „Trecând peste câteva seducţii, de care s-a izbit cunoscând femei,” scrie ea, el a rămas „feciorelnic.”

Ilustraţia reproduce un tablou realizat de Arnold Schönberg în 1911, Înmormântarea lui Mahler (reproducere din cartea lui Constantin Floros). Textul de azi a apărut iniţial pe blogul Sex Reader.

O ameninţare la adresa cărţilor, aşa cum le ştim

Am citit deunăzi un articol care probabil n-a atras atenţia publicului larg. E vorba de prezentarea unui studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea din Rummidge (Midlands) în care se atrage atenţia asupra unei specii de bacterii din categoria bacililor, cu un nume obscur (Pterygomorphus cellulosae), dar cu acţiune devastatoare asupra materialului de bază din care sunt confecţionate cărţile. Până şi cei cu cunoştinţe sumare de chimie ştiu că e vorba de celuloză, un policondensat alcătuit din mii de molecule de beta-glucoză (nu mai insist asupra detaliilor structurale, cei interesaţi le vor găsi cu uşurinţă în articol). Bacteria cu pricina este o avidă devoratoare de celuloză şi, implicit, de cărţi. E suficient ca un volum să fie contaminat – majoritatea tulpinilor sunt de o virulenţă extremă – ca el să se transforme treptat, însă ireversibil, într-o pulbere maronie fină, purtătoare a sporilor microorganismului, care este propulsat în atmosferă. Avem aşadar de a face cu un agent vorace şi care se răspândeşte cu ușurință.

Ameninţarea reprezentată de Pterygomorphus cellulosae este de dată relativ recentă. Bacteria se trage, la fel ca virusul HIV, din jungla africană. În Europa şi în America de Nord ea a pătruns odată cu studenţii din Africa, care au adus-o în cărţile şi caietele lor, încă din anii 1980. La noi, armatele de studenţi străini veniţi la studii pe vremea lui Ceauşescu au adus cu ele bacteria bibliofagă, iar infecţia, insidioasă, a început să se propage de multă vreme. Ne mirăm azi să vedem cum arată cărţile româneşti apărute acum 30-40 de ani, ale căror pagini se dezintegrează uşor. Nu e deloc exclus ca la acest proces să fi contribuit şi bacteria noastră.

Situaţia e cu adevărat gravă, mai ales dacă ţinem seama că agentul patogen este imun la cele mai multe antibiotice folosite în practică. De exemplu, microbul secretă enzima numită beta-lactamază, care îi asigură rezistenţă la substanţele din clasa penicilinelor. Desigur, există antibiotice de generaţie recentă, mai sofisticate, însă folosirea lor în practică e ca și exclusă, din cauza preţului prohibitiv. Ar fi, dacă se poate spune aşa, şi o parte bună, căci din fericire cărţile şi manuscrisele mai vechi de 70-80 de ani sunt „imune” din cauza prezenţei în compoziţia hârtiei a unor cleiuri preparate după metode tradiţionale. Cărţile mai noi, a căror hârtie conține clei de sinteză, sunt expuse perfect atacului nimicitor.

Amatorii de lectură de la noi şi din întreaga lume au, aşadar, serioase motive de îngrijorare (de bibliotecari nici nu mai vorbesc). Soluţia este, până una-alta, trecerea masivă în format digital a cărţilor şi publicaţiilor existente şi publicarea pe viitor a acestora exclusiv în formă electronică. Pe acest blog am susţinut în repetate rânduri utilitatea cărţilor electronice. Noile descoperiri îmi oferă un argument în plus, de natură practică, dar nu mai puţin important.

Update: pentru cei care n-au înţeles încă, a fost vorba de o păcăleală de 1 aprilie. Universitatea din Rummidge este o instituţie academică fictivă inventată de David Lodge.

☺☺☺☺ Simon Sebag Montefiore - Stalin. Curtea ţarului roşu

Ar fi fost greu să faci într-o singură postare pe blog prezentarea cărămizii de carte care este Stalin. Curtea ţarului roşu de Simon Sebag Montefiore (Polirom, 2014). Din fericire nici nu mi-am propus aşa ceva, aşa că mă limitez la câteva observaţii în fugă. Rămâne ca cei interesaţi să citească sau nu cartea şi să-şi dea eventual şi ei cu părerea. Este – iertat fie-mi clişeul, dar mi-e lene să caut vorbe – o frescă vastă a cercurilor conducătoare sovietice între 8 noiembrie 1932 (noaptea sinuciderii Nadiei Allilueva, a doua soţie a lui Stalin) şi 5 martie 1953 (moartea celui care fusese proclamat, spre proslăvire, generalisim). Cu mii de trimiteri bibliografice, sumedenie de detalii mărunte, dar relevante pentru o atitudine sau alta, bazată pe convorbiri directe cu martori la epoca respectivă sau cu urmaşi ai acestora iniţiaţi în secretele lor, lucrarea îl poate înspăimânta la prima vedere pe cititorul care nu-i istoric de meserie.

Din fericire, nu avem de a face cu un tratat academic scorţos şi pedant, ci mai degrabă cu o relatare expresivă, însă strânsă şi ghidată în permanenţă de dovezi. Nu e o biografie romanţată în adevăratul sens al cuvântului, deşi există procedee care par a fi luate din arsenalul ficţional. Unul dintre ele ar putea fi prezenţa unui prolog, relatarea petrecerii de la 8 noiembrie 1932, după care Nadiei Allilueva e găsită moartă în camera ei, tragedia care pare să-l fi marcat puternic pe Stalin, atât de profund încât el n-a mai fost niciodată acelaşi ca înainte, trezind în el bestia adormită. Corect e, desigur, să spunem şi că e imposibil să ştim cum ar fi evoluat Stalin fără acest episod. Important e că autorul nu cedează tentaţiei ieftine a spectaculosului şi nu creditează teza asasinării Nadiei de către Stalin, de altfel destul de vehiculată. Prologul „Nadia” este singura abatere de la principiul cronologic al prezentării. După el, firul expunerii urmează expunerea evenimentelor începând din tinereţea lui Stalin şi până la moarte.

Scene de viaţă privată, elita de partid, intimii conducătorului, vacanţe, ospeţe, toate se proiectează pe fondul unei tragedii imense, de la foametea din Ucraina (provocată, practic conştient, de Stalin) la industrializarea forţată şi galopantă la marea teroare de la mijlocul anilor 1930. A-l crede pe Stalin singurul vinovat ar fi o greşeală, arată istoricul („Stalin era voinţa dominantă, dar „Marea teroare” nu a fost opera unui singur om. Aproape că putem auzi entuziasmul evanghelic al setei lor de sânge care uneori ajunge la limita tragicomicului.”) Spectacolul sfâşierii între ei a călăilor e fascinant (succesiunea Iagoda - Ejov - Beria, în care fiecare îşi execută cu sânge rece predecesorul, e pilduitoare), după cum fascinant e şi cinismul de care dă dovadă Stalin. În vreme ce sute de mii de oameni sunt arestaţi şi trimişi la moarte, se dă liber la jazz, toată lumea dansează frenetic, iar Stalin însuşi declară „Viaţa a devenit mai veselă, tovarăşi.Viaţa a devenit mai bună.”

Şi totuşi, Stalin a fost înconjurat nu doar de gorile care s-au devorat una pe cealaltă, arătându-şi totodată docilitatea faţă de stăpân. Au existat şi supravieţuitori de profesie, cum ar fi cunoscutul Molotov, care a rămas în picioare, consimţind să-i fie arestată soţia. La fel şi Mihail Kalinin (nominal, şeful statului sovietic, în practică, o simplă marionetă, a cărui soţie are parte de acelaşi tratament). Stalin pare să nu fi avut sentimente sau favoriţi şi nici milă, dar e interesant că printre extrem de puţinele persoane care au avut curajul să-l contrazică s-au numărat... Molotov şi Kalinin, care au supravieţuit politic, având în plus norocul ca nevestele lor să rămână totuşi în viaţă. E o imagine care pare să sugereze că o atitudine mai puţin slugarnică, mai fermă, ar fi fost posibilă şi ar fi putut să limiteze ororile. Ipoteze, însă.

Anii războiului înfăţişează tabloul unei imense improvizaţii, al unui teatru imens de măceluri provocate de incompetenţă. Lipsa totală de pregătire a armatei sovietice (Stalin o decimase conştiincios în anii 1930) se vădeşte peste tot, iar lipsa de adăposturi din Moscova duce la scene suprarealiste, cu birouri ale organelor de stat amenajate prin staţiile de metrou. Interesant e cum şi-a revenit până la urmă URSS şi cum a reuşit să întoarcă soarta războiului. Se pare - oricât de riscantă poate fi o asemenea afirmaţie - că personalitatea lui Stalin a avut aici un rol important. Fără să aibă o pregătire militară propriu-zisă, omul avea instinct şi fermitate. A fost probabil singurul moment în care temperamentul de fiară a servit la ceva.

Capitolul final, căderea cortinei, e prezentat cu lux de amănunte, ocazie pentru a disipa tot felul de mituri cu privire la o aşa-zisă asasinare a lui Stalin. Tabloul unui întreg aparat de partid paralizat de teamă, incapabil să acţioneze, e fascinant. Cel care s-a trezit primul a fost Hruşciov. Modul lui de a acţiona pentru acapararea puterii seamănă destul de mult cu stilul în care a ajuns în vârf Nicolae Ceauşescu. Există probabil invariante care se regăsesc în toate sistemele dictatoriale. Mă opresc aici. Stalin. Curtea ţarului roşu e o lectură captivantă, în ciuda stufoşeniei. Un motiv în plus să-ţi cumperi ebook, căci volumul clasic e cam greu de ţinut în mână.

☺☺ Radu Găvan - Exorcizat

Exorcizat, romanul lui Radu Găvan apărut anul trecut la Herg Benet, începe cu o scenă care ar putea să ofere o cheie solidă de lectură. Protagonistul narator al volumului, un tânăr student la Construcţii care şi-a abandonat studiile pentru a trăi o viaţă independentă, se mută într-o garsonieră, iar tatăl lui îl ajută să care în casă canapeaua extensibilă pe care avea să petreacă multe clipe pe parcurs. Practicând un pic de hermeneutică de duminică putem spune că s-a creat cadrul unei lungi confesiuni autoanalitice, nu în faţa unui psihiatru, ci în faţa propriei instanţe interioare. Este, după caracterizarea pe care îl pune romancierul să şi-o facă, „un puţoi de doujşiceva de ani, care poate fi orice doriţi dumneavoastră, mai puţin sfătos ori înţelept”. 

Tânărul nostru alege să îmbrăţişeze o carieră hermetică şi, să recunoaştem, destul de atrăgătoare în Bucureştii de acum câţiva ani, aceea de agent imobiliar. Munca la o agenţie de specialitate îl va pune în contact cu o lume dubioasă, cu colegi violenţi (deşi cu grade diferite de inteligenţă) precum Ioan şi Victor sau cu personaje interlope caracterizate prin forţă brutală. În paralel, actantul nostru caută senzaţii tari acasă, pe internet, unde desfăşoară o activitate sexuală febrilă (filme porno, socializare, randevuuri cu persoane de ambele sexe, repetate autosatisfaceri). Nu mai trebuie să spun că autorul nu lasă nimic la voia întâmplării şi îi împărtăşeşte cititorului detalii picante ale acestor îndeletniciri.

Mai mult decât atât, fostul student se transformă în teoretician ad hoc, explicând geneza criminalităţii în serie sau, mai exact, aderând la una din teoriile populare în domeniu:

În ultimul interviu, înainte de a fi executat, Ted Bundy, celebrul criminal în serie, spunea că pentru el începutul a fost făcut de soft porn, care a fost poarta către sado-masochism și mai apoi către violența extremă ca fetiș sexual.

Mda, cred că avea oarecare sens. Dus cum era tipul, tot spusese lucrurilor pe nume. Porneala, ca orice drog, îți distruge spiritul. Măcar atunci când îți bagi în venă intri în lumea fericirii și ai scuza că te caci pe tine dacă nu mai iei, dar la porneală ce scuză ai?

Toți violatorii sunt dependenți de pornografie. Criminalii în serie au la bază pornoșaguri din ce în ce mai elaborate, până când nu li se mai scoală și atunci îi apucă amocul și vor ceva real.

Dezvălui potenţialilor cititori ai cărţii că activităţile neortodoxe desfăşurate în garsoniera cu sofa nu vor avea ca urmare crime în serie. E drept că ne vor fi înfăţişate destule scene de violenţă extremă, descrieri sordide de bătăi şi acte sexuale, dar – har Domnului – nimic ireparabil, căci dinţii scoşi pot fi înlocuiţi.

Toate acestea nu ajung să spună mare lucru. Literatura contemporană (până şi cea produsă pe malurile Dâmboviţei) e plină de aşa-numita ficţiune transgresivă, de personaje lăturalnice care testează limitele suportabilului şi refuză să se încadreze în grup şi se dedau la tot felul de fapte care îl oripilează pe cititorul cuminte. Nimic nou, épater les bourgeois şi atâta tot. Toate acestea par a indica un roman prost, în ciuda versatilităţii limbajului şi naraţiunii, care nu se pot nega. Ar exista şi o cheie de lectură care ar mai salva ceva din această dandana, anume cea parodică. Ca parodie a unor scrieri (inclusiv scenarii de film) care mizează pe psihologia ieftină şi stereotipă, cu personaje traumatizate în copilărie, respinse de familie, terorizate la şcoală, Exorcizatul lui Radu Găvan ar putea face o bună figură. Eroul lui are toate aceste caracteristici, ba mai mult, este incapabil să aibă o relaţie bazată pe dragoste, fiind respins de singura femeie pe care o iubea. Dacă luăm toate acestea (prea) în serios şi producem un clic compătimitor cu limba, romanul e prost. Dacă vedem în peripeţiile şi trăirile agentului imobiliar elemente de răspăr ale unei tradiţii bogate în clişee psihologizante, mai rămâne loc pentru mântuire estetică.

Mihnea Moisescu - Nemaipomenitele aventuri ale lui Fănel

Cititorii volumului pentru copii Nemaipomenitele aventuri ale lui Fănel de Mihnea Moisescu (Editura Tineretului, 1963) nu trebuie să se ataşeze prea puternic de personajul din titlu, căci el este eroul unei singure povestiri din cele şase care alcătuiesc cartea. Chiar şi aşa, nu s-ar putea spune că aceasta nu e bine închegată. Măcar şi tematic sau stilistic, avem de a face cu un mănunchi de proze pentru copii destul de unitar. Strategia e şi ea cam peste tot aceeaşi: un copil din clasele mici, de regulă cu tare de caracter ce se vor îndreptate, e proiectat din universul contemporan al României anilor 1960 într-o lume de basm în care deficienţele eroului ies pregnant în evidenţă şi sunt conştientizate de acesta până la apariţia dorinţei (autentice?) de îndreptare. Intenţia pedagogică e transparentă şi prezentă pagină cu pagină. Lipsa de tragere de inimă la învăţătură, automulţumirea, lenea, absenţa respectului faţă de minunatele condiţii de studiu din şcoala comunistă, iată câteva din defectele – din fericire, corijabile – ale copiilor.

Fănel, eroul titular al cărţii, e un băiat căruia îi place să se joace „de-a astronauţii” cu prietenii lui Barbu şi Gică. În paranteză fie spus, e insolită utilizarea termenului de „astronaut” în loc de mai frecventul „cosmonaut” în contextul epocii, dominată de marile realizări sovietice cărora li se plătea şi la noi tributul de admiraţie cuvenit. Ce te faci însă că Fănel stă prost la învăţătură, face greşeli de scriere şi nici tabla înmulţirii n-o ştie. Aşa îl găseşte vizita unei nave cosmice de pe planeta Strălucitoarea (un nume manelist avant la lettre, nu?) pilotat de un copil de vârsta lui Fănel, Scânteioară. Fănel are ocazia unei vizite pe Strălucitoarea, sediul unei civilizaţii extrem de avansate, care îşi manifestă dorinţa de a studia limba română, mai precis, aspectul scris al acesteia:

– Iată ce-am hotărât, preaînțeleptule Fănel: Întâi, să se ţină pe întreaga planetă serbări în cinstea ta, sol nepreţuit!...

Al doilea: viitoarea expediţie, care trebuie să plece pe Pământ, să coboare în România.

Al treilea: limba voastră vorbită, româna, o cunoaştem. Am învăţat-o cu ajutorul radiourilor de pe rachete. Dar cum scrieți nu avem de unde şti! Te rugăm nespus de mult să ne fii profesor şi să ne înveţi să scriem româneşte. Vrei?!

Zis şi făcut, strălucitorenii sunt nevoiţi să-l folosească pe Fănel pe post de instructor şi sunt iniţial încântaţi de cunoştinţele lui. Şi probabil că impostura ar fi mers la nesfârşit, dar din păcate pentru pământean cei de pe Strălucitoarea sunt în posesia unui exemplar din revista Luminiţa adus de pe Pământ. Pentru cine nu ştie, e vorba de cea mai cunoscută publicaţie pentru copii a anilor 1950-1960. Regulile ortografice din revistă se dovedesc în contradicţie cu cele expuse de Fănel; în plus, acesta se dovedeşte un ageamiu în ale aritmeticii, nefiind în stare să rezolve calculele relativ simple solicitate de un robot, drept care e expediat înapoi pe Terra. Din fericire, totul fusese un vis, dar unul care îi dă de gândit băiatului.

În n-am condiţii, rolul lui Fănel e preluat de Costin, un şcolar leneş şi gata să găsească justificări comode pentru lipsa lui de tragere de inimă la studiu (sub leitmotivul „n-am condiţii”). Toate până într-o zi, când, revoltat de indolenţa posesorului, manualul de aritmetică prinde viaţă şi decide să-l părăsească. Surprins, Costin încearcă să-l oprească, dar cartea creşte şi prinde aripi, purtându-l prin tot felul de ţări îndepărtate. Acolo Costin are surpriza să întâlnească un băiat de-o vârstă cu el, dar asuprit de un stăpân şi lipsit de posibilitatea de a-şi cumpăra manualele necesare... pe când Costin, venit din România comunistă, are la dispoziţie tot ce-i trebuie. Ruşinat, băiatul îşi schimbă atitudinea faţă de învăţătură.

Un personaj negativ (cel puţin la început) e şi Voicu Stoenescu, din clasa a doua, care nu e în stare să ajungă la timp la ore (Caricatura). Colegii îi pun caricatura la gazeta de perete, iar Voicu, supărat, o fură şi încearcă s-o distrugă. Nu reuşeşte, desenul se dovedeşte indestructibil, ba chiar capabil de automultiplicare, aşa că Voicu trebuie să se recunoască învins. Caricatura va dispărea, scoasă de la gazetă de chiar colegii lui, după ce leneşul devine punctual. În Necazurile unei bănci facem cunoştinţă cu cuplul de eroi Nucu - Ducu, doi băieţi certaţi cu disciplina, care vandalizează banca în care stau şi sunt şi ei aduşi pe calea cea bună după nişte întâmplări supranaturale cu obiecte vorbitoare. Pe urmele lui Fănel din prima povestire merge Cătălina (Păţaniile Cătălinei în Împărăţia-Lucrurilor-Neterminate). Fetiţa e atât de leneşă, încât nu-i în stare să ducă nimic la bun sfârşit. Ca răsplată i se oferă o călătorie în Împărăţia-Lucrurilor-Neterminate, locul în care toate se fac numai pe jumătate, unde ar fi urmat să devină prinţesă moştenitoare. E o distopie sinistră, unde un om normal nu poate trăi, astfel încât Cătălina se întoarce în lumea reală, decisă însă să renunţe la relele ei apucături.

Printre atâţia copii răi îşi fac loc, mai înghesuiţi, cei buni din bucata Tudoraş şi Baba Iarna. înfruntând elementele naturii, dezlănţuite într-o zi de iarnă aspră, aceştia săvârşesc fapte vecine cu eroismul pentru a ajunge cu orice preţ la şcoală. Onoarea elevilor e salvată.

Schematice de multe ori, prozele lui Mihnea Moisescu sunt desigur tributare ideologiei epocii (la care se poate adăuga, ca o pată de culoare, un anume soi de naţionalism incipient manifestat în ultimii ani de viaţă ai lui Gheorghiu-Dej). Construcţiile de tip SF sunt naive şi adesea lipsite de grăuntele de verosimilitate necesar pentru a construi o povestire bună, dar pieselor nu li se poate nega un anumit dinamism care trebuie să fi stârnit interesul cititorilor de acum peste 50 de ani.

Ediţia este bogat ilustrată de Gh. Boţan.

☺☺☺☺Marian Coman - Putere şi teritoriu. Ţara Românească medievală (secolele XIV-XVI)

La o privire superficială, care îi dezvăluie cititorului bogate trimiteri bibliografice şi, – vai! –destule vorbe cu chirilice presărate pe pagini, Putere şi teritoriu. Ţara Românească medievală (secolele XIV-XVI) (Polirom, 2013) pare o lucrare de specialitate care n-ar avea de ce să-l intereseze pe laic. La urma urmei, de ce şi-ar pierde cineva vremea cu sute şi sute de file consacrate unui subiect de istorie medievală românească, ba chiar unul limitat parohial în spaţiu şi care acoperă o perioadă de timp relevantă mai mult pentru cărturari. E o întrebare legitimă, dar trebuie să mărturisesc că, fără să fiu istoric, am găsit în carte suficient de multe elemente interesante, care mi-au ţinut trează atenţia, chiar dacă a trebuit să trec mai repede peste bibliografie şi unele texte însoţitoare.

Sarcina pe care şi-a asumat-o Marian Coman, aceea de a studia problema teritorialităţii în raport cu puterea centrală (a domnitorului) în Ţara Românească medievală e foarte dificilă, poate în primul rând din cauza numărului mic de documente care au supravieţuit. Istoricul a parcurs în lung şi în lat un corpus alcătuit din circa 3000 de documente, atâtea câte se cunosc din câte a emis cancelaria domnească în secolele XIV - XVI. La prima vedere pare mult, însă e vorba de două veacuri, oricum, e infim în raport cu volumul textelor din alte cancelarii europene contemporane. Sarcina cercetătorului e aşadar ingrată, dar ea poate fi oarecum uşurată procedând conform logicii surselor (şi nu a susţinerilor proprii) şi evitând erorile metodologice. De altfel dimensiunea epistemologică e bine reprezentată în lucrare, iar unul din subcapitolele cele mai importante se referă la viciile metodologice care pun sub semnul întrebării rezultatele multor istorici, chiar dintre cei mai onorabili.

Una din capcanele care îl pândesc pe cercetător este, apreciază Marian Coman, tendinţa de a privi o epocă istorică mai îndepărtată cu ochii omului de astăzi. De exemplu, poţi cădea în ispita de a crede că un stat feudal recent întemeiat, precum Ţara Românească, ar fi putut avea frontiere atât de bine delimitate (şi protejate) ca cele al unui teritoriu de azi. Nici vorbă de aşa ceva, demonstrează autorul. Ţara Românească era o alcătuire destul de laxă, în care zonele de est (înspre Buzăul şi Brăila de azi) scăpau în bună măsură autorităţii domneşti. De Dobrogea nici nu mai vorbesc, căci ea s-a aflat în componenţa Ţării Româneşti o perioadă de doar câteva decenii, sub Mircea cel Bătrân, şi nu a lăsat amintiri durabile în tradiţia istorică a voievodatului.

Dacă există un element care poate stârni cu adevărat interesul cititorului nespecialist, acela mi se pare a fi acţiunea demolatoare a demonstraţiilor lui Marian Coman asupra unor clişee vehiculate în istoriografia noastră. Am pomenit deja Dobrogea, o posesiune vremelnică a lui Mircea cel Bătrân şi cam atât. Cel puţin aşa o arată documentele şi realitatea istorică. Unora dintre noi s-ar putea să le placă mai mult realitatea din filmele lui Sergiu Nicolaescu, dar asta e o altă chestiune. Revenind la frontiere, una din marotele istoriografiei naţionale a constituit-o existenţa, la hotarele statului meridional românesc, a unui veritabil brâu de fortificaţii menit să ne apere de năvălitori. Frumos construct, însă lipsit de fundament; în realitate, aceste cetăţi erau sublime, dar lipseau aproape cu desăvârşire, iar puţinele existente fuseseră construite mai mult de transilvăneni, pentru a se proteja de atacatorii veniţi dinspre miazăzi.

Un capitol consistent este consacrat judeţului ca entitate politico-administrativă. Tema e destul de actuală, dacă ne gândim la dezbaterile înfocate purtate în anii regimului Băsescu pe marginea unei eventuale desfiinţări judeţelor. Sigur că Marian Coman nu intră în asemenea speţe care ţin de contingent; concluzia analizei lui este că judeţele Ţării Româneşti au fost unităţi mai degrabă fiscale decât politico-administrative. Amatorii de detalii pitoreşti vor în carte găsi şi o listă a vechilor judeţe. În ceea ce priveşte coerenţa şi forţa propriu-zisă a statalităţii medievale a Ţării Româneşti, istoricul ajunge la o concluzie insolită, care îi va fi ofuscat pe mulţi colegi. Mai precis, statul muntean s-a consolidat şi s-a centralizat sub influenţa, ba chiar datorită acţiunii Imperiului Otoman. Cu alte cuvinte, turcii, despre care se susţinea în mod tradiţional că au avut o acţiune dizolvantă (oamenii răi ai istoriei noastre, vezi bine!), au lucrat pentru mărirea coeziunii statale a Ţării Româneşti.

Pun capăt aici acestei postări despre cartea lui Marian Coman, dar n-am făcut decât să pomenesc câteva din multele teme abordate în contextul general al discuţiei despre teritorialitate. Detaliile contează mai puţin, deşi demonstraţiile, pline de rigoare, pot fi urmărite chiar şi de către cititorul nespecialist. Bunăvoinţă să avem. Şi – nu în ultimul rând – să fim dispuşi să acordăm atenţia meritată unor teorii care pun sub semnul întrebării multe din ideile vehiculate în cărţile de istorie de la noi, ca să nu mai vorbesc de creaţiile artistice din perioada naţionalist-ceauşismului.

Oraşe germane de turtă dulce

În mai vechea sinteză consacrată dezvoltării oraşelor, apărută şi la noi sub titlul Omniprezentul Babilon, Wolf Schneider consacră un capitol burgului german şi evoluţiei imaginii acestuia în conştiinţa publicului. Autorul observă cum adesea constructul mental este cosmetizat şi asanat, reflectând un spaţiu ideal sau idilic (traducere de Josefina şi Camil Baltazar):

Atunci când vorbim de înflorirea oraşelor germane în Evul Mediu târziu, de meşteri şi bresle, de romantismul paznicilor de noapte şi al geamurilor bombate, avem în faţa ochilor mai ales imaginea vechiului Nürnberg, cel desenat de Albrecht Dürer, descris de Hans Sachs şi cântat de Richard Wagner, oraşul a cărui imagine imprimată pe cutiile cu turtă dulce este şi azi trimisă spre cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Nürnberg n-a fost numai un mare oraş comercial. El a fost renumit mai ales pentru artizanatul său.  Giuvaergiii şi feronierii săi, cioplitorii în lemn şi pietrarii, turnătorii în cositor şi alamă, şelarii şi armurierii, pictorii, sculptorii şi gravorii în aramă (printre ei se numărau Albrecht Dürer şi Veit Stoss) s-au bucurat la începutul secolului al XVI-lea de o faimă mondială. Lăcătuşul Peter Henlein a confecţionat în 1510 primul ceas de buzunar. încă din secolul al XV-lea vechiul oraş imperial exporta jucării. [...]

După ce descrie o realitate opresivă, lipsa de igienă şi de toleranţă din aceste oraşe, Schneider continuă:

Ne bate gândul că atmosfera romantică a oraşului, care ne entuziasmează azi şi pe care sperăm să o mai găsim în locuri ca Rothenburg ob der Tauber, în cartierele vechi ale Bernei sau de-a lungul canalelor din Amsterdam nici nu provine probabil din timpurile lui Dürer, ci din cele ale lui Spitzweg, adică din secolul al XIX-lea, respectiv dintr-o vreme când deşi vechile oraşe îşi mai menţinuseră aspectul medieval, viaţa devenise acolo mai acceptabilă datorită progresului făcute în domeniul igienei şi datorită ideilor iluministe. [...]

Secolul al XIX-lea şi-a luat rămas-bun de la zidurile şi porţile care înconjurau oraşul ca o cochilie şi care îţi dădeau sentimentul agreabil de a fi la adăpost de acea mare şi sălbatică a pământului care nu se numea Nürnberg. În sufletul german, cu sprijinul lui Spitzweg şi al Maeştrilor cântăreţi este rezervat un locşor pentru vechiul Nürnberg, prototipul german al oraşului, paradisul pierdut. Nu-i de mirare că majoritatea spectatorilor au fost îngroziţi în 1956 când, cu ocazia reprezentării Maeştrilor cântăreţi, Wieland Wagner a îndrăznit la Bayreuth să alunge de pe scenă decorurile gen turtă dulce care le plăceau atât de mult. Aceasta nu era doar o încălcare a imaginii create de Wagner, ci şi un atentat împotriva sufletului german.

Mai jos, o imagine din montarea controversată a lui Wieland Wagner (de aici). În urma scandalului, scenografia a fost revizuită, fiind ulterior „îmbogăţită” cu detalii:

În montarea din 2007, nepoata lui Wieland, Katharina Wagner, a dus scandalul pe noi culmi (sursa):

☺☺☺ Anca Vieru - Felii de lămâie

Cu sau fără intenţie – nu asta ne interesează – multe din cele vreo douăzeci de povestiri din volumul Felii de lămâie de Anca Vieru (Polirom, 2015) trimit la Iubirile dificile ale lui Italo Calvino. Sigur că timpurile şi cadrul diferă, acum suntem în România ultimilor două decenii, care va să zică într-o contemporaneitate aproape simultană cu momentul de faţă, dar ideea de bază rămâne eşecul cuplului, dificultatea comunicării, destrămarea relaţiei sub acţiunea dizolvantă a unui ecosistem ostil. Perspectivele sunt variate, de la un copil sau adolescent care constată că ceva nu-i (sau n-a fost) în regulă în lumea celor mari (Ochi de iepure, Paşaportul pe pian) la adulţii care îşi recapitulează eşecurile (ca Laura Lazăr din A zecea parte) sau sunt surprinşi în plină desfăşurare a poveştii lor ratate (precum cuplul steril din Centura de siguranţă).

Uneori ai impresia că autoarea ar vrea să arunce asupra vremilor răspunderea pentru nereuşitele sentimentale ale personajelor. Acestea sunt adeseori oameni ocupaţi, inşi cu deadline-uri şi sesiuni de team building la munte care îi fac să-şi neglijeze partenerul (Zi liberă). Explicaţia, poate simplistă, trimite la o dimensiune socială pe care e totuşi greu s-o ignori citind cartea, mai ales că unele bucăţi cu asemenea exemplare post-comuniste au o tentă satirică vădită (ca în Zâni şi Iubi, unde sunt puse faţă în faţă două perechi din generaţii diferite). Nu lipsesc din acest registru prozele cu tente macabre (Ema, din Chilipir, îşi cumpără, după divorţul de Vio, un apartament grevat de trecute întâmplări tragice).

Anca Vieru pare să fi dorit să exerseze aparatul prozastic testându-i diferitele posibilităţi; de aici variaţiile sensibile de perspectivă şi stil de la o piesă la alta şi, la capătul dinspre cititor, senzaţia că are de a face cu un interpret care îşi încearcă instrumentul pentru a vedea care îi este registrul. Monologul este unul din stilurile marcate experimentate cel mai des - şi nu fără reuşite. E de pildă cazul naratoarei din povestirea care dă titlul volumului, o văduvă ancien régime, stăpâna căţelului Cuchi, care, dispusă să spună vrute şi nevrute, reface traseul tranziţiei economice de la comunism la capitalismul autohton. Prozatoarea a creat (dacă nu-i o vorbă prea pretenţioasă) o întreagă galerie de văduve, unele caricaturale, ca cea sus-pomenită, altele de-a dreptul tragice (ca nebuna poreclită Plânge-apa); şi nu sunt singurele din carte. O menţiune specială ar merita Tanţa Călăraşu din Tanţa recită Luceafărul, o schiţă despre viaţa la bloc privită prin vizor, o cale magică de observaţie:

Ce-am văzut pe vizor? Păi, tocmai, că n-am văzut nimic atuncea, cred că se duseseră spre scară, aşa că m-am întors în bucătărie. Nu ştiu să vă spun cât a trecut, da’ era gălăgie mare şi parcă era şi vocea lui Emil, cântăreţul, un om deosebit şi el, iar vocea lui o recunoşti dintr-o mie, pe mine mă trec toţi fiorii, ar fi putut fi celebru, ca Adriano Pavarotti, eu sunt o fire artistică, da’ nemernica aia de Sofica Degeratu, nespălata aia borţoasă de la patru, auzi, are tupeul să zică de mine că umblu după Emil, cum îndrăzneşte, doar fiin’că vreau să-l omenesc, da’ ce să ştie ea, care nici pe bărbată-su nu e-n stare să-l hrănească, nu că mi-ar părea rău de el, se merită unul pe altul, amândoi nişte bârfitori, au umplut blocul cu minciuni despre mine, n-au cum să înţeleagă o fire de artistă, când eram în şcoală recitam Luceafărul la toate serbările şi aveam un succes nebun, aşa m-a cunoscut răposatul Degeratu, cum care, primul meu soţ, Tase Degeratu, că Nelu Călăraşu a fost al doilea, da, Tase era un fel de unchi cu Nelu ăsta din bloc, Nelu Degeratu, o coincidenţă, da, că Tase a murit de mult înecat, da’ şi ăsta-i un nemernic la fel ca Tase, a găsit o coafeză şi a fugit cu ea, nu Nelu a fugit, Tase [...]

Textul, elaborat, dă poate impresia de şarjă, de caricare niţel neavenită, dar eu zic că e mai bine aşa, decât să umpli pagini după pagini cu relatări de fantasme care îl adorm pe cel care citeşte. Exerciţii stilistico-tematice par să fie Dincolo de uşă (singura povestire a cărei acţiune nu e plasată în spaţiul românesc, un episod burlesc cu Miss Marple din Agatha Christie), Tradiţie în familie sau Numele, aceasta din urmă construită prin luarea în răspăr a formulei nomen est omen. Din Feliile de lămâie ale Ancăi Vieru (eu le-as fi zis felii de lime sau de chitră, căci sunt nu doar acre, ci şi amărui) e greu să nu găseşti măcar câteva care să nu-ţi placă. Acre, amărui... în fine, gusturile sunt gusturi; din fericire cel dulceag n-a intrat în discuţie pe parcursul acestei cărţi.

M. Tanciu - Călătorie în lumea electronului

În zadar va căuta cineva în istoriile literare – fie ele cât de stufoase – numele lui M. Tanciu, autorul unei cărticele intitulate Călătorie în lumea electronului, apărută la Editura Tineretului în 1962 în colecţia „Să ştim”, populară în epocă. Motivul îl constituie faptul că autorul e de profesie inginer (a publicat de altfel mai multe lucrări de electronică), iar lucrarea de faţă, din domeniul ştiinţei şi tehnicii popularizate pentru copii atât de drag responsabililor culturali de acum 50 de ani, pare singura lui tentativă de a evada din stricta specialitate. Trăsăturile ficţionale sunt de altfel reduse la banala alegorie a reprezentării print-o călătorie a iniţierii într-un domeniu anume, în speţă cel al electronicii. „Călătoria” începe de altfel sub patronajul lui Jules Verne („un bărbat înalt, de vreo 70 de ani, cu barbă, redingotă liliachie şi ghete ca pe vremea bunicului”), care îl vizitează pe personajul narator. Scena arată cam aşa:

E, după cum şi-a imaginat probabil până publicul-target, un vis; dar imboldul rămâne: povestitorul îşi va continua călătoria în microunivers şi fără a fi însoţit de romancierul francez. Autorul procedează, fireşte, începând cu ce e mai simplu, anume cu structura atomilor, desigur prin prisma modelului planetar care e, dacă nu prea apropiat de realitate, măcar mai uşor de priceput de către cititor. Urmează explicaţii privitoare la curentul electric şi, pentru că nu-i bine să faci multă teorie fără practică, se trece şi la aplicaţii. Prima dintre acestea: becul electric. Aici povestea începe cu Edison, „vrăjitorul din Menlo Parck [sic]”. Toate bune şi frumoase, toată lumea ştie ce contribuţii importante a avut americanul, însă... să nu uităm că suntem în 1962, în plin război rece care ameninţă să se transforme în război cald, aşa că: „Prin preajma anului 1883 Edison lucra cu sârguinţă la perfecţionarea becului electric, care fusese inventat de învăţatul rus Lodâghin.” O fi fost Edison cine a fost, dar primul a fost rusul!

Urmează pagini multe despre tuburile electronice (diode, triode), cu o prezentare amănunţită şi destul de aridă, în ciuda desenelor care mai uşurează misia cititorului. Scriitorul Tanciu loveşte apoi din nou, în capitolele despre undele electromagnetice, unde avem parte de un dialog destul de stufos cu o undă care începe aşa:

Eu:

– O, ce surpriză! Nu mă aşteptam să vă găsesc atât de curând în interiorul acestei cutii muzicale [radioul]... Pe unde aţi ajuns aici?

Ea:

– Pe unde se poate, vreau să zic pe unde purtătoare...

Eu:

– Oh! Nu asta vă întrebasem. Îmi închipuiam eu că n-aţi venit cu tramvaiul...

Ea:

– Ba uneori sosesc, din păcate, împreună cu el şi asta îmi provoacă... paraziţi!

Şi pentru că vine vorba de radio, tema priorităţilor ruseşti izbeşte din nou („A fost odată ca niciodată că de n-ar fi fost... n-aţi fi ascultat azi radioul! A fost odată un savant pe care-l chema Alexandr Stepanovici Popov etc. etc.”) Cei mai în vârstă îşi amintesc probabil bancurile cu Popov şi radioul, dar în carte nu-i loc de glumă.

Ce de a doua parte a volumului se afundă şi mai mult în diferite aplicaţii ale electronicii, precum televiziunea (încă o noutate în vremea aceea) sau sistemele de navigaţie (cu acestea e înzestrat şi vasul românesc Ardealul, care evită astfel soarta crudă a Titanicului). Mi-a fost greu să-mi dau seama cărei categorii de vârstă îi este destinată Călătoria în lumea electronului. Informaţia densă, paginile pline de definiţii, concepte şi scheme, par să o recomande adolescenţilor pasionaţi de domeniul electronicii, dar stângăciile literare şi referinţele anacronice dată fiind vârsta cititorului par să ne pună în încurcătură.

Volumul este bogat ilustrat cu desene de Barbu Teodorescu.

☺☺Liliana Corobca - Kinderland

Fără ca acest lucru să fie în sine o calitate literară, romanul Kinderland al Lilianei Corobca (Cartea Românească, 2013) abordează o temă de actualitate pentru multe ţări din Europa de Est: copiii rămaşi singuri după plecarea părinţilor la muncă în Occident. În cazul de faţă, e vorba de o zonă rurală din Republica Moldova, dar lipsa unor neaoşisme şi reziduuri post-sovietice prea marcate îi îngăduie cititorului să deplaseze –  imaginar – acţiunea din carte în regiuni ale ţării noastre, afectate şi ele de emigraţia economică. Nu-i cine ştie ce complexitate epică aici; Cristina, fiica de 12 ani a lui Victor („Vichiuşa”) Dumitrache a rămas singură cu cei doi fraţi mai mici (Dan şi Marcel) şi trebuie să facă faţă cum poate rolului de cap de familie sui generis.

De aici tot felul de întâmplări mărunte, de la îndepărtarea unei căpuşe de pe abdomenul mezinului la gătitul unor plăcinte şi la conflicte cu alţi copii, în care sora mai mare îşi asumă rolul de protectoare. Romanul, scurt de altminteri, este o constelaţie de asemenea mici întâmplări, de celule epice narabile independent, pe principiul din Amintirile... lui Creangă. Perspectiva variază între o povestire la persoana a III-a rece şi atotştiutoare şi o confesiune de copil maturizat prea repede, la persoana I. E, de ce să nu recunoaştem, o găselniţă destul de abilă şi un leac bun pentru monotonia care ar fi riscat să se instaleze după primele câteva pagini.

Purtătoare a unor poveri prea mari pentru vârsta ei, Cristina are de făcut faţă şi provocărilor vârstei, primelor semne ale pubertăţii şi transformării în viitoarea femeie. Candoarea fetei, bine construită de autoare, este elementul dominant al respectivelor pagini, cu efecte de umor amar pe alocuri. Cristina este capabilă să treacă pe plan secund problemele proprii şi să acorde prioritate fraţilor mai mici, aşa cum ar face un adult. Reflecţiile ei, copilăroase în definitiv, sunt tot atâtea încercări de a raţionaliza o lume ostilă:

El [căţelul] a aşteptat să-i dăm toată pâinea, apoi a intrat în curtea lui. Bucata aruncată de Marcel a prins-o din zbor ca la circ şi a plecat cu ea. I-am învăţat pe fraţi să nu se teamă de omizi sau de broscuţe. Le-am spus că unii câini sunt răi şi muşcă doar pentru că se tem că vrei tu să-i baţi. De un câine mare e bine totuşi să nu te apropii prea mult. Oamenii care au frică întâi de animale, apoi de alţi oameni, ajung să se teamă până şi de umbra lor şi sfârşesc prin a se îmbolnăvi. Frica este o boală.

Imaginea satului, caleidoscopică, e schiţată din câteva linii, cu babe groteşti, inşi ostili şi preoţi rapaci. Bunica, muribundă, nu joacă rolul altor bătrâni din poveştile mai frumoase; moartea ei, în final, declanşează mai degrabă bucuria fetiţei, căci va provoca întoarcerea părinţilor pentru înmormântare. Kinderland e un mozaic de momente bune şi momente mai slabe, unele de un sentimentalism de-a dreptul sămănătoresc, à la Gârleanu sau Brătescu-Voineşti (a se vedea, de pildă, scena cu puii de rândunică). Putea fi mai bine, dar putea fi şi mai rău. Din fericire, nu e un roman prea stufos, nu-l solicită foarte mult pe cititor şi îl poţi isprăvi repede pentru a trece la cărţi mai interesante.

Romanul Kinderland s-a numărat recent printre cele cinci cărţi nominalizate pentru premiul literar „Augustin Frăţilă”.