☺☺Mitoş Micleuşanu - Kasa Poporului

Kasa Poporului de Mitoş Micleuşanu (Polirom, 2008) e o scriere pe care nu aş recomanda-o nimănui nici înainte de masă, nici la masă, nici înainte de culcare şi, în general, în multe alte împrejurări. Eventual se poate recomanda ca agent emetic. Sau, în fine, cine are stomacul rezistent şi se îngreţoşează nu foarte lesne şi are şi nervii tari, netemându-se că ar putea să viseze urât, poate încerca experienţa. Ignorând aceste avertismente şi citind, totuşi, cartea, dai peste o lume sinistră şi pocită, o alcătuire ficţională (muzeu, turn al lui Babel, catacombă etc.) ce se vrea o alegorie a sistemului totalitar şi - poţi să ştii? - o replică la Infernul lui Dante. En passant, o idee asemănătoare are şi filmul Hotel de lux al lui Dan Piţa, creaţie premiată, dar neconvingătoare, aş zice eu.

Mitoş Micleuşanu ne poartă printr-un muzeu al cadavrelor (glosare cam ieftioară pe tema memento mori), perorează despre putrefacţia creierului, despre timpanul lui Beethoven, despre amantul lui Kant sau buricul lui Wittgenstein. Moarte şi iar moarte, corpuri descompuse, scheleţi (!) care nu se trag de piele etc., totul într-o clisă de lichide biologice pe care nu le mai pomenesc (unii sunt, poate, chiar înainte de masă). Când nu avem descrieri, avem monologuri, când n-avem nici din acestea, dăm peste câte un dialog precum cel de mai jos, pe care l-am cenzurat din motive uşor de înţeles:

— Buuuuun, iar acum, păsărică, spune-mi, cine f-e cel mai delicat?
— Matale f-ţi cel mai delicat. [...]
— Dar ştii să mă şi plesneşti cu p-la peste pi-duţă, din când în când.
— Bun, iar acum spune-mi, cine are p-la cea mai mare?
— Matale, tătuţă, ai p-la cea mai mare.
— Şi mai cum?
— Mare, groasă şi îmbârligată

Asemenea dialoguri pline de porcării eleganţă se întind pe pagini întregi. Uneori ele capătă aparenţa unei parodii (de pildă, la balada Meşterul Manole), dar impresia de teribilism lubric e atât de puternică încât probabil majoritatea cititorilor nu mai ajung să guste presupus savantele aluzii.

Când nu-i obscen, autorul e emfatic, cuprins de agitaţie psihomotorie, plin de avânt retoric sau se refugiază în repetiţii interminabile:

— Ţac, pac!
— Ce?
— Ce ce?
— Ce ce ce?
— Ce ce ce ce?
— Ce ce ce ce ce?
[până la 15 ce-uri, structură amintind vag de triunghiul lui Pascal]

Deseori se recurge la procedee pur grafice, cum ar fi tipărirea unor cuvinte cu caractere grase, într-un mod cât se poate de arbitrar, pesemne pentru că aşa a binevoit musculatura d-sale autorului. Probabil autorul consideră că a descoperit un procedeu foarte rafinat, dar nu reuşeşte decât să fie niţel caraghios. Totul culminează cu un capitol numit Strigăt, unde douăsprezece pagini sunt umplute cu rânduri compacte de litere a, spre a se alcătui, în final (slavă D-lui, are un final!) cuvântul altăviaţăvărog, ce pare construit potrivit regulilor unei limbi polisintetice gen inuktitut. Trebuie să recunoaştem că Odobescu, cu acel ultim capitol din Pseudokinegetikos format doar din puncte de suspensie, era un cârpaci. Ce-i drept, Micleuşanu bate şi el câmpii, dar cu orice altceva decât cu graţie. Nu se poate spune altminteri că logica îi este străină autorului, căci construieşte la un moment dat ceea ce el numeşte cele „şase relaţii fecalogice simple”:

1. mâncat - căcat
2. căcat - mâncat
3. mâncare - căcare
4. căcare - mâncare
5. mancător - căcător
6. căcător - mâncător

Oul lui Columb! Păcat că nu i-a trecut nimănui prin cap mai înainte să dezvăluie această reţea de relaţii (feca)logice.

Sunt atât de multe scabrozităţi, atât de multe gratuităţi preţioase şi zbierete puse pe hârtie, că orice selecţie oferă doar o imagine palidă a originalului. Poate singurul capitol care justifică esteticeşte coprolalia prozatorului este Testamentul lui Ţurcanu, foarte scurt de altfel. Pentru cine nu ştie, Ţurcanu este personajul emblematic al episodului cunoscut sub numele de experimentul/fenomenul Piteşti, una din cele mai mari orori petrecute în închisorile comuniste.

Dar - vorba englezului - too little, too late. Kasa Poporului rămâne, chiar dacă scrierea ei a fost animată de sinceritate artistică şi convingeri antitotalitare, o mare ratare. Un chix cât... Casa Poporului. Spun asta nu din pudibonderie (feriţi totuşi neapărat romanul de ochii copiilor!) şi nici n-am să cer stigmatizarea romancierului pentru atentat la pudoare, ci eventual pentru că are o imensă doză de prost-gust, amintind uneori de kitsch-ul gotic, precum şi o însemnată cantitate de teribilism vacuu. Prozatorul se doreşte anticalofil, dar stilul e în cele din urmă doar îngroşat-retoric şi strident în mod gratuit.

Nietzsche zicea că nu poate atinge partitura operei amicului Wagner, Tristan und Isolde, decât punându-şi mănuşi (dar nu pentru că i-ar fi displăcut, culmea). Noi nu suntem filozoful german şi nici Mitoş Micleuşanu nu e (asta ar mai fi lipsit!) muzicianul de la Bayreuth, dar e posibil ca apropierea de cartea asta să ne provoace ceva dezagrement. Dar ce spun eu... parcă văd că după apariţia acestei postări vânzările Kasei Poporului vor creşte spectaculos. Eu vă rog doar să nu mă reclamaţi la Google pe motiv de obscenitate, că-mi închid oamenii blogul!