☺☺☺☺ Neagu Djuvara - Thocomerius-Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti

Slav aş fi fost, de nu eram latin/ latin aş fi, de n-aş fi fost şi dac... spune poetul, exprimând o bună parte a confuziei etnice care domneşte pe la noi. Bine, bine, slavi, daci, latini... ne-am revendicat, pe rând sau deodată de la respectivele neamuri, după cum au fost vremurile şi politichia... dar cumani? Se poate, coane Neagule? Cam aşa au interpretat mulţi susţinerile lui Neagu Djuvara din insolitul volum Thocomerius-Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti (Humanitas, 2007). Au fost - şi sunt şi acum, cred - destui care l-au acuzat pe Neagu Djuvara de erezie, căci dacă fuseseră pregătiţi să înghită o pilulă slavo-dacică (cea latină era mult mai dulce, oricum), una cumană se dovedea complet refractară la deglutiţie.

În realitate lucrurile sunt mai puţin spectaculoase. Thocomerius... nu îşi propune o teorie a etnogenezei româneşti şi cu atât mai puţin una în care elementul cuman să joace un rol major (deşi e limpede, măcar antropologic, că populaţiile turco-turanice au lăsat urme adânci în cromozomii naţionali - e suficient să ne uităm în oglindă mulţi dintre noi). Ceea ce face Neagu Djuvara este să readucă în discuţie teorii mai vechi (unele conturate chiar de Iorga, care le pusese însă o anumită surdină, căci era naţionalist militant) conform cărora Ţara Românească a luat naştere prin acţiunea unei elite politico-militare de origine cumană, care a dat de altfel şi marea dinastie domnitoare a Basarabilor. Legendarul Negru-Vodă este identificat cu mai terestrul şi... cumanul Thocomerius, din care s-ar fi tras Basarab, cunoscut drept „întemeietorul”, fiul său, Nicolae Alexandru etc.

Dificultatea demersului este imensă, în primul rând pentru că lipsesc, cu extrem de puţine excepţii, documente scrise, chiar şi în cancelariile străine, pentru perioade de dinainte de 1300 - 1350 (chiar şi după aceea, documentele sunt puţine şi fragmentare). În lipsa unor izvoare scrise, se pot aduce din fericire dovezi lingvistice şi arheologice importante, precum şi dovezi de ordin logico-istoric. Din categoria dovezilor lingvistice Neagu Djuvara menţionează, pentru a demonstra marea forţă de penetraţie a elementului cuman, numeroasele elemente de toponimie şi onomastică prezente până azi în limba română. Nume de locuri/persoane precum Coman sau Comana atestă până azi adevărul greu de contestat că elementul cuman a avut la vremea lui o importanţă deosebită din punct de vedere demografic şi administrativ. Detaliu important, asemenea nume au adevărate familii de cuvinte (Comănescu, Comăneanu, Comăneci/Comănici etc.), ceea ce arată vechimea şi puterea de pătrundere lexicală a componentei cumane. Cum să nu-ţi cadă prost că neamul Comăneştenilor din scrierile lui Duiliu Zamfirescu poartă un nume de origine cumană? Până şi desuetul Menumorut - nume plin de o anume încărcătură istorică, e cuman. Desigur, nu e obligatoriu ca toţi cei cu nume de origine turanică să fie negreşit cumani (după cum nu toţi cei pe care îi cheamă Rusu sunt ruşi la bază), dar răspândirea numelor de o anumită origine atestă prestigiul şi răspândirea, la un moment dat, a elementului etnic respectiv.

Aşadar Neagu Djuvara nu arată că suntem neapărat de origine covârşitor cumană, ci doar că acest element turanic a constituit fermentul care a catalizat apariţia primului mare stat românesc. Din punctul de vedere al teoriei istoriei, nici măcar nu e vorba de un element de o mare originalitate. Să nu uităm - arată istoricul - că primele cnezate ale ruşilor au fost întemeiate de vikingi. Tot aşa, regatul englez medieval este creaţia normanzilor veniţi din Franţa (şi nu sunt singurele exemple de state create sub acţiunea unor alogeni). Trist, nu? Nu numai că elementul cuman a jucat un rol mai mare decât ne place să admitem, mai ales dacă suntem patrioţi, dar nici măcar unici nu suntem, ceea ce măcar ar fi fost o consolare. Dar în istorie rareori există fenomene unice, caracteristice ale unui singur popor. La fel şi în lingvistică, unde e puţin plauzibil să descoperi, într-una din cele peste 5000 de limbi vorbite pe glob, un fenomen care să nu-şi aibă un echivalent în alte limbi. Aşa că aş zice că lipsa asta de unicitate ne face cât se poate de normali. Dubios era abia dacă eram unici!

Desigur, oamenii de bine vor descoperi în carte şi alte teze scandaloase, cum ar fi cea a catolicismului primilor voivozi (preiau grafia lui Djuvara). Elementul ortodox a apărut mai târziu, iar fiul lui Basarab, Nicolae Alexandru, pare a fi fost cel care a rupt cu tradiţia occidentală, botezându-se în rit ortodox. Clarificarea problemei formării ţărilor române nu va fi niciodată posibilă pe deplin, aşa că va rămâne întotdeauna loc de ipoteze. Cea susţinută (şi) de Neagu Djuvara are meritul că e clară şi se sprijină pe argumente convingătoare. Oricât de tare i-ar supăra pe unii, ideile venerabilului istoric au ca întotdeauna claritate şi eleganţă şi nu ai cum să nu le recunoşti limpezimea şi puterea de persuasiune.