☺☺(☺) Petru Popescu - Prins

Petru Popescu devenise, odată cu plecarea sa din ţară în anii ’70, o adevărată legendă. Afirmaţia e doar parţial corectă, pentru că romancierul era deja o legendă în acel moment. La mitul care înconjura personalitatea autorului contribuiseră din plin vârsta fragedă la care se afirmase în deceniul al şaptelea, prospeţimea incontestabilă a romanelor sale (cel puţin în raport cu universul destul de cenuşiu al prozei noastre) şi - detaliu frivol, dar nu total nesemnificativ - faima de om arătos, rafinat şi copil teribil a individului. Romanul Prins a apărut în 1968 şi a făcut senzaţie la vremea lui, iar reeditarea sa în noua colecţie Biblioteca pentru toţi scoasă de Curtea veche şi Jurnalul naţional m-a făcut şi pe mine curios să-l citesc, mai ales că auzisem tot felul de poveşti despre autor (parte, probabil, a mitului de care pomeneam).

Prins e una din acele cărţi care se pot povesti într-o frază nu foarte lungă. Scheletul epic e auster de-a dreptul: un tânăr inginer (numele nu poate fi găsit nicăieri în roman) află că suferă de o boală incurabilă şi nu mai are de trăit decât vreun an, aşa că decide să trăiască - vorba manelistului de peste decenii - la maxim. Inginerul nu e un om cu mari adâncimi sau convoluţiuni intelectuale, e un om charmant, cu succes atât în profesie, cât şi la sexul opus, are automobil şi un cochet apartament pe Magistrală (artera-vitrină a ultimilor ani ai lui Gheorghiu-Dej şi ai începutului regimului Ceauşescu). Pe scurt, inginerul are cam tot ce-şi poate dori cineva în România deceniului al şaptelea al secolului trecut, ba pe deasupra şi un foarte bun prieten, Bibi, om de încredere, confident răbdător şi săritor la nevoie.

Petru Popescu montează o grandioasă punere în scenă a începutului cărţii. E în preajma revelionului şi inginerul se pregăteşte să plece, împreună cu Bibi, la petrecerea organizată de Pisica, o fostă colegă de şcoală. O bună parte din acţiunea romanului se petrece de altfel în Bucureşti, oraş care ne apare drept o metropolă cosmopolită şi sofisticată, cu nimic mai prejos probabil decât alte mari oraşe ale lumii, ba chiar un oraş din lumea liberă, pentru că referirile la sistem sunt ca şi inexistente. Aici dăm peste celebrul pasaj alegoric în care vântul rătăceşte prin oraş, un fel de „hai să-ţi arăt Bucureştiul noaptea”. Riscul e, esteticeşte, imens, pentru că personificarea nu e tocmai figura de stil cea mai apropiată de sensibilitatea contemporană, dar romancierul şi-l asumă. Iese de altfel mulţumitor din încercarea asta:

Vântul era mulţumit. Fluieratul lui o spunea. El păşi eliberat în Piaţa Romană, o înconjură, vrând parcă să se convingă că se afla singur acolo, apoi reîncepu pe bulevardul deschis larg în faţa lui. Cafenelele şi cofetăriile luceau de-o parte şi de alta, dar el continuă egal în josul bulevardului, se lovi în dreapta de vaporul masiv al Universităţii, şi atunci se răsuci, intră în Piaţa Universităţii, zdrenţuindu-se de copaci şi de cele patru statui mari şi disarmonice. O altă întoarcere, şi alunecă pe Calea Victoriei, până când se încurcă în coloanele Palatului Poştelor. Foarte bine. Ieşi pe Cheiul Gârlei, sări peste Palatul Justiţiei, înfăşură spitalul Brâncovenesc şi, din nou la loc deschis, se uită în toate părţile şi păru că ezită o clipă.

Detaliile geografice (Palatul Poştelor, spitalul Brâncovenesc) te fac să-ţi dai seama cât de vechi e de fapt textul ăsta. Nu sunt singurele elemente care arată ca nişte riduri pe o faţă altfel, în mare, bine întreţinută. Probabil lucrul care te face să-ţi dai seama cel mai bine de vârsta acestei scrieri e chiar acela pe care autorul mizase, pesemne, pentru a-i asigura tinereţea veşnică. E vorba de ritmul au bout du souffle în care e scris Prins, acel tempo precipitat, cu sincope şi reveniri în care e relatat şirul întâmplărilor şi trăirilor inginerului. El îşi lichidează economiile şi începe să trăiască, vorba ceea, like there is no tomorrow (şi nu prea e), mai bifează câte o restanţă amoroasă cu bilanţul rămas incert (Irina, soţia lui Sorin, medicul care îi diagnostichează boala), ba chiar îşi bagă nasul în lumea oamenilor de litere şi începe el însuşi să scrie. Lucrurile devin cu adevărat serioase în momentul în care inginerul începe să perceapă moartea ca pe o realitate concretă, iar asta se întâmplă atunci când moare chiar în faţa lui un om lovit de o maşină. Pentru ca reţeta să fie completă, autorul introduce, niţel deus ex machina, marea (şi ultima) iubire în persoana Corinei. Segmentul final al romanului e ocupat de intensa (se putea altfel?) relaţie de dragoste dintre Corina şi inginer, cei doi se iubesc până la epuizare, îşi consumă dragostea pe litoral (probabil prima apariţie notabilă în literatură a litoralului postbelic) şi se joacă de-a Adam şi Eva. Pentru părinţii sau bunicii noştri, care nu avuseseră ani de-a rândul la dispoziţie decât realism socialist pigmentat cu câte o idilă politically correct şi fără elemente carnale între câte un strungar şi o filatoare, efectul trebuie să fi fost extraordinar. Cum să nu rămâi uimit văzând un prozator care scrie dens şi alert, fără pudoare, despre probleme de viaţă şi de moarte, necatadicsind să se afunde în parabole încâlcite precum contemporanii Ivasiuc sau Breban. Ca să nu mai vorbim de iluzia de sincronizare (una din eternele noastre obsesii) cu Occidentul. Dacă stăm să ne gândim, Prins apare cu doi ani înainte de Love Story al lui Erich Segal, aşa că... dar să nu alunecăm în protocronisme.

E greu de spus ce rămâne din cartea asta la peste 40 de ani după apariţie. Avântul, febrilitatea, scrisul cu sufletul la gură, toate acestea apar niţel prăfuite, de o fervoare forţată. Un fenomen similar se va fi petrecut şi cu scrierile canonice ale existenţialiştilor francezi (Camus, Sartre, Beauvoir), care au avut aromă proaspătă în epocă, dar gustate câteva zeci de ani après se dovedesc râncede. Probabil nucleul epic principal va continua să atragă cititorul, mai ales cel între două vârste. Prins seamănă oarecum cu o aşa-numită capsulă a timpului, acel cilindru metalic în care se pune un pergament scris şi se îngroapă la temelia unei clădiri, pentru a fi citit la zeci/sute de ani distanţă. La acest efect contribuie, probabil, şi punerea la index a romanului vreme de zeci de ani, atât timp cât Petru Popescu, fugar în Occident, a fost nefrecventabil.