Iată un titlu menit, fără îndoială, să-l atragă pe cititor în plasa de păianjen a editorului. După mai cunoscutul volum Raiul găinilor (fals roman de zvonuri şi mistere), Dan Lungu scoate această carte tot la Polirom (2007). De fapt, a publica o carte de succes ascunde întotdeauna riscul de a nu mai face o figură la fel de bună cu următoarele (a se vedea cazul mult-adulatului Mircea Cărtărescu, care a avut ghinionul de a-şi scrie prea devreme capodopera Levantul!). Să fie şi cazul lui Dan Lungu?
Ca materie propriu-zisă, Sunt o babă... nu aduce cine ştie ce noutate. Este un roman „de tranziţie”, ca destule altele din colecţia EGO Proză, ba mai mult, e scris în stilul (să recunoaştem, nu foarte original) al lui râsu’-plânsu’, devenit matrice naţională mai ceva ca blagianul motiv deal-vale. Să vedem aşadar dacă există totuşi elemente care fac din această carte una valoroasă.
„Baba comunistă” este o anume Emilia (Mica) Burac. Fată de la ţară, Mica are o copilărie marcată olfactiv de mirosul de tezic. Nu căutaţi cuvântul în dicţionarele uzuale, căci nu-l veţi găsi. E de fapt o variantă a lui tizic (TIZÍC, tizicuri, s.n. Un fel de turtă prismatică făcută din baligă amestecată cu paie, folosită de ţărani drept combustibil sau ca material de construcţie. – Din tc. tezek). Fabricarea tezicului reprezintă o îndeletnicire de bază în familia Micăi, iar evocarea acestuia joacă în roman rolul uzat al madeleinei lui Proust, cu conotaţii însă negative. Într-o perioadă (anii ’60-’70) în care asemenea aventuri nu sunt deloc rare, Mica evadează din universul sufocant al satului şi fuge la oraş, ajutată de mătuşa Lucreţia şi de unchiul Andrei, demni reprezentanţi ai noului val de orăşeni făcuţi sub noul regim comunist.
Devenită orăşeancă, Mica face şcoala profesională, se angajează la o întreprindere de construcţii metalice, se căsătoreşte cu Ţucu (şi el un evadat din spaţiul rural), primeşte apartament de la stat, are o fată (Alice) care, în tradiţia epocii, ajunge ingineră etc. Pe scurt, o biografie perfect banală, obţinută printr-un procedeu de zoom in pornind de la masa de indivizi cu existenţe similare. Vine însă revoluţia, Mica şi Ţucu ajung pensionari, viaţa devine mai grea, Alice emigrează în Canada unde se şi mărită. Ritmul istoriei se precipită, valorile se schimbă, iar Mica nu mai pricepe nimic. Ea crede, ca mulţi alţii, că era mai bine înainte, în ciuda educaţiei la distanţă la care o supune, prin telefon din Canada, Alice.
Romanul e structurat pe trei planuri temporale, care se amestecă destul de liber (ce să-ţi fac, asta ţi-e soarta, cititorule contemporan, nu-ţi place, ia de citeşte Tolstoi sau Balzac): viaţa la ţară (nu aceea, idilică, din Duiliu Zamfirescu, ci cea de confecţioner de tezic), viaţa la serviciu în comunism (pitoreşti figurile colegilor de muncă) şi, în fine, viaţa de azi, de pensionar post-comunist. Povestea e spusă de Mica, stilul e natural şi degajat, poate prea îngrijit pentru o absolventă de şcoală profesională, dar să nu fim răi. Umorul e adesea savuros prin caracterul involuntar.
Iată o mostră. Eroina noastră a sosit la oraş, unde locuieşte la mătuşa Lucreţia si unchiul Andrei. Unchiul e personaj cu muncă de răspundere, un fel de nouveau riche în stil comunist, iar mătuşa e telefonistă. Mica o urmăreşte fascinată la lucru, cu ochii ei de copil:
Odată tanti Lucreţia m-a luat la ea la serviciu. A fost nemaipomenit. Ea şi încă două, trei colege de-ale ei stăteau cu nişte căşti pe urechi şi băgau nişte fire în nişte găurele cărora le spuneau fişe. Erau o grămadă de fişe din astea şi tanti Lucreţia ştia unde vine fiecare fir. Le schimba între ele. „În funcţie de comandă”, aşa mi-a explicat. Vorbea continuu. „Bălţaţii? Bălţaţii, mă auziţi? Acum aveţi legătura. Trăiască lupta pentru pace!” „Alo, Costeştiul? Mă auziţi? Aveţi legătura cu Hârtoapele. Trăiască Republica Populară Română!” sau „Trăiască poporul român muncitor!”. Numai aşa spunea. Dar totul era foarte curat şi ea avea unghiile roşii-roşii.
Sunt destule asemenea momente, de un umor savuros şi al cărui caracter involuntar este bine simulat. Mai puţin reuşite sunt momentele de umor (să-i zicem) voluntar, de exemplu bancurile cu Ceauşescu, întinse pe pagini întregi, spuse la serviciu de nea Mitu („mare figură”, acesta avea să fie demascat după 1989 ca turnător la Securitate).
Una peste alta, cu reuşite şi scăderi, un roman de calitate. Îl putem citi şi-n tren, că nu e prea dificil, dar dacă îl uităm la plecare pe banchetă s-ar putea să ne pară rău. Să nu uit - Lungu scrie „sînt” în titlul cărţii şi, în general, nu aderă la normele ortografice din 1993.
6 comentarii:
Abia am terminat si eu de citit cartea si pot spune ca mi-a placut la nebunie.M-a atras imediat si pana nu am terminat-o de citit nu m-am lasat.:)
Am vazut cartea asta...in Ungaria, tradusa in ungureste. Am rasfoit-o un pic si acolo, am cautat si pe net, si cred ca o sa-mi cumpar (in original, nu traducerea), ca mi-a atras atentia. Felicitari pentru blog!
Aceasta tema este pur si simplu fara pereche:), este foarte interesant pentru mine:P Bravo !! vreau sa mai vad in continuare discutii pe tema asta!
Tema e, intr-adevar, foarte interesanta si, daca n-ar fi un pic trista, ar fi chiar savuroasa.
Cartea a avut mare succes si inteleg ca este in lucru o ecranizare in regia lui Stere Gulea. Nu stiu daca e cel mai nimerit regizor pentru un asemenea proiect, dar om trai si om vedea.
Si mie mi s-a parut la fel: cu varfuri si caderi, dar cu un constant umor, fara sa fie prea spumos. Usoara, de citit in mersul trenului, metroului etc
@ Liviu Drugă
Ce mai, reteta de succes... De altfel cartea a facut cariera, se pregateste un film etc.
In calitate de comentator al ei inca de acum mai bine de doi ani, sunt un fel de pionier, cer recunoastere :)
Trimiteți un comentariu