5 mai 2010

☺☺☺ Agneta Pleijel - Chirurgul reginei

Multă lume (şi probabil mai ales fidelii serialului Grey's Anatomy, unde monştri sacri ai chirurgiei salvează vieţi strecurându-se prin hăţişul întâmplărilor telenovelistice) se va mira să afle că acum două-trei sute de ani chirurgii erau situaţi, ca importanţă şi respect, nu mult deasupra bărbierilor care puneau lipitori şi lăsau sânge sau a felcerilor. E una din surprizele pe care le rezervă romanul Chirurgul reginei al scriitoarei suedeze Agneta Pleijel (Humanitas, 2008). Fără a fi o biografie propriu-zisă, cartea are în centrul ei figura lui Herman Schützer, mamoş şi chirurg de origine germană, trăitor la Stockholm în secolul al XVIII-lea.

E o perioadă în care Suedia, decăzută din rangul de mare putere (se vor mira iarăşi unii, dar Suedia a făcut jocurile într-o bună parte a Europei până pe la 1700), se întoarce înspre sine. Fără să mai joace un rol major în exterior, ţara trăieşte o epocă de mare înflorire a ştiinţelor naturale. Să nu uităm că e epoca de afirmare a lui Linné, cel care a pus bazele taxonomiei lumii vii. Schützer e un chirurg cu faimă şi clientelă aleasă, printre pacienţii săi numărându-se şi membri ai familiei regale. E un neamţ serios şi încăpăţânat, care nu se dă înapoi de la rezolvarea unor cazuri disperate. Bunăoară, el încearcă o cezariană pentru a salva atât viaţa unei gravide (Maria Charlotte), cât şi a copilului. Ni se spune că operaţia, prin care legenda spune că s-ar fi născut Iulius Caesar, nu mai fusese efectuată de atunci cu succes. Nu-i reuşeşte nici lui Schützer (în Grey's Anatomy poate îi reuşea). Detaliu nu lipsit de importanţă, se opera fără anestezie.

Inspirată de înseşi scrierile rămase de la Schützer, Agneta Pleijel rescrie viaţa acestuia pornind de la câteva cazuri medicale pe care încearcă să le rezolve. Întâmplător sau nu, sunt toate eşecuri (şi nici nu-i de mirare, chirurgul nu se putea baza decât pe cunoştinţele de anatomie, atâtea câte putea dobândi luând parte la disecţii), pe cuţit şi pe intuiţie. Unul din cazuri e fascinant prin enigmaticul său. Este o aşa-numită situaţie de foetus în foetu - o pereche de gemeni dintre care unul se dezvoltă în interiorul celuilalt (o fată), sfârşind prin a o ucide la vârsta adolescenţei. Privită de cei din jur ca graviditate prin imaculată concepţiune, situaţia e explicată de Schützer prin forţa raţionamentului. Vedem un om frustrat de limitele meseriei lui (pe care le simte foarte înguste), dar a căror transcendere o încearcă. Un alt eşec, de data asta cu implicaţii serioase asupra carierei chirurgului, este cel al lui Phaëton, lacheu etiopian de la curte, care se stinge fără ca medicii să poată da de cap bolii de care suferă. De aici se iscă o întreagă dispută medicală, iar Schützer sfârşeşte prin a fi acuzat de incompetenţă de către un coleg, Skragge, mult inferior ca inteligenţă şi pregătire, dar cu mult mai mult succes în a-i convinge pe ceilalţi că el are dreptate.

Existenţa lui Schützer e departe de a fi ceea ce numim success story. În urma afacerii Skragge el iese, pe nedrept, cu reputaţia şifonată. În plus, nu mai e în graţiile noului rege Gustav al III-lea (figură în sine interesantă, supranumit „regele teatrului”), iar soţia, Nella, moare dând naştere celui de al nouălea copil (de unde se vede că cizmarul umblă uneori cu încălţările rupte). În ultimii ani ai vieţii (Schützer trăieşte 91 de ani), chirurgul va împlini o existenţă de apostolat şi va bate mahalalele capitalei ca medic al săracilor.

Romanul Agnetei Pleijel e o carte cărnoasă şi gravă (fără a deveni bolovănoasă în stil Torgny Lindgren), o meditaţie despre precaritatea condiţiei de vindecător într-o epocă în care se ştia mult prea puţin despre alcătuirea şi funcţionarea corpului omenesc. Întâmplările sunt redate mai ales din perspectiva chirurgului, dar întâlnim şi alte personaje care ocupă temporar prim-planul cu gândurile lor. E mai ales cazul Nellei, femeie mult mai tânără decât soţul ei, cu care s-a măritat cam à contre coeur, îndrăgostită fiind de alt bărbat. Cu toate astea, relaţia dintre Herman şi Nella e mult mai complexă. Între ei există, dincolo de diferenţe şi nepotriviri, ceva care e, dacă nu e de-a dreptul iubire, o afecţiune trainică.

Acum peste un secol, un alt prozator suedez important, Hjalmar Söderberg, scria o carte despre un alt medic, dr. Glas, care bate şi el podurile şi insuliţele Stockholmului (între noi fie vorba, corectorul n-a prea fost atent la greşelile strecurate în scrierea unora din nume). Spre deosebire de confratele său Schützer, Glas e mai puţin frământat de binele pacienţilor săi şi... Cred însă că am început să scriu despre o altă carte, poate chiar mai interesantă decât Chirurgul reginei. Cu altă ocazie.

10 comentarii:

Radu Vancu spunea...

Sună foarte fain, aş citi cartea, şi de dragul prezentării, şi de dragul Agnetei Pleijel (care e o poetă puternică, mai ales în poemele scrise în Polonia anului 1981, când scriitoarea suedeză asista complice la eforturile Solidarităţii.)
Eu zic că aţi putea ţine liniştit cronică de carte într-o revistă din România. Ce ziceţi?

Wilkins Micawber spunea...

@ Radu Vancu

Va multumesc pentru lauda - cine zice ca-i complet insensibil la ea poate fi lesne suspectat de nesinceritate.

Intamplarea a facut sa fiu mai bine familiarizat cu literatura suedeza decat cu alte literaturi, probabil de aceea mi-a iesit o postare mai interesanta, cel putin pentru unii.

Cat despre tinutul unei cronici intr-o revista din Romania sau de aiurea, una la mana, nu m-a invitat nimeni sa fac asta, doua la mana, nu mi-am propus sa inlocuiesc sau - fereasca D-zeu - sa concurez inaltii (re)cenzori care fac in mod obisnuit treaba asta delicata. In esenta sunt si as vrea sa raman ce sunt, un simplu blogger.

capricornk13 spunea...

@micawber: subscriu la cuvintele bune ale lui Radu si mai adaug invidia care ma roade cand vad cat de mult citesti :)

Radu Vancu spunea...

Dacă aţi vrea să ţineţi cronică în revista "Transilvania" din Sibiu, număr de număr (adică lunar) aş fi încântat.
Puteţi să-mi scrieţi, dacă doriţi, pe adresa rvancu@yahoo.com.

Marin Anton spunea...

Despre Agneta Pleijel nu ştiu mare lucru. Am citit şi eu această carte şi, după gustul meu, e bine scrisă. Atât de bine încât aş îndrăzni să o recomand şi altora. Mai rar un roman care să vorbească atât de senin şi cu atâta delicateţe despre durerile şi amărăciunile omeneşti, fără mizerabilismele & teribilismele năucitoare ce adie din când în când peste literatura actuală.
Gravitatea despre care vorbiţi nu emană din "carnea" cărţii, ci mai degrabă din luciditatea cu care Schutzer îşi asumă rolul de vindecător, într-o lume în care armele lui sunt prea puţine şi prea firave. Pe undeva, cartea şopteşte vag papinian că acest raport va însoţi mereu reflecţia oricărui medic adevărat, dincolo de onestitatea, priceperea şi străduinţele lui, indiferent de epocă şi de progresele ştiinţifice ale vremurilor în care trăieşte. O carte parabolă care nu se afundă în niciun moment în patetism, care vorbeşte sobru, fără sofisticării căutate dar cu o mare fineţe, despre condiţia umană. O chestie banală, ar obiecta unii fiindcă, în fond, orice SCRIITOR, în esenţă, la chestia asta se referă fatalmente. Corect. Numai că unora dintre autori sub nume li se poate adăuga cuvântul scriitor cu majuscule iar altora nu. Fără a fi realizat neapărat o capodoperă, Agnetei Pleijel mi se pare că i se potrivesc majusculele.

În privinţa interogaţiei finale din comentariul domnului Radu Vancu, găsesc că ea este cât se poate de firească. În fond, nu mai sunteţi de mult un simplu blogger, aşa cum cu o excesivă modestie vă spuneţi. Îmi dau seama că postările dumneavoastră sunt făcute pur şi simplu din pasiune, având probabil alte preocupări.
Sigur, alegerea vă aparţine şi, dacă o asemenea propunere ar veni din partea vreunei reviste româneşti, veţi reflecta supra ei. Americanii au o vorbă pe care probabil că aţi auzit-o: never say never!...

Wilkins Micawber spunea...

@ capricornk13

... iar eu nu pot decat sa va multumesc. Nu stiu daca aveti ceva de invidiat - in rest, invidia e in sine un sentiment omenesc si-i ipocrit acela care sustine ca nu l-a incercat niciodata.

N-am eu timp sa scriu despre cat citesc :)

Wilkins Micawber spunea...

@ Marin Anton

Va dau in esenta dreptate - Chirurgul reginei, fara a fi capodopera secolului, e o carte solida, bine scrisa si interesanta. Just si ceea ce spuneti despre gravitatea lui Schutzer, gravitate care e a intregii carti. Uneori aceasta gravitate ajunge insa sa te oboseasca, ai senzatia ca iti tine cineva o lectie si tre' sa stai smirna, cu mainile la spate si sa asculti.

Wilkins Micawber spunea...

@ Radu Vancu

Care va sa zica, flatanta invitatie a sosit, iar 'Transilvania' pare sa incerce sa transfere jucatori de la o echipa concurenta (cea a bloggerilor).

N-am caderea sa spun nimanui ce sa faca in ograda lui, dar oare cum ar arata o rubrica de blog intr-o revista din aceasta? De pilda, in fiecare numar al revistei sa fie reprodusa o postare de pe un blog, nu neaparat mereu acelasi, un fel de 'guest post' in revista? Asta ar demonstra si deschidere pentru mediile de exprimare alternative. La urma urmei, spatiul virtual e deschis fata de cel traditional ('hard copy'), caci multi bloggeri dau linkuri si/sau citeaza constant din publicatiile tiparite. De ce n-ar publica si acestea, la randul lor, contributii din spatiul virtual?

Cat despre propunerea concreta pe care mi-o faceti, ea ma onoreaza, fireste, si am sa reflectez asupra ei, desi imi permit ca perioada de reflectie sa fie indefinit de lunga.

aimengrui spunea...

Postarea dvs este interesanta si foarte placuta, nu numai datorita cartii pe care o prezentati intr-un mod atat de simplu si elegant in acelasi timp, dar si datorita tuturor comentariilor pe care le-a suscitat. N-am citit (inca) Chirurgul reginei dar citind comentariul mi-a revenit in minte o cartea a lui Noah Gordon intitulata “Medicul” (in engleza) sau “Medicul Ispahan-ului” (in franceza) care are in centrul ei un personaj englez, Rob J. Cole (fictiv), al aniilor 1020 al carui vis era de a deveni Medic intr-o perioada in care in Europa “vrajitoarele” erau arse pe rug, viata era dura iar moartea venea un pic prea repede/devreme. Este o carte care vorbeste despre pasiune in intregul ei, de la pasiunea de a da viata unui vis pana la pasiunea de a incerca de a salva o viata.

Wilkins Micawber spunea...

@ aimengrui

Va multumesc, ma bucur ca v-a starnit interesul postarea mea.

N-am citit cartile de care pomeniti. In cartea Agnetei Pleijel, personajul Schutzer e bazat pe un chirurg care chiar a existat, ba chiar a lasat scrieri pe care autoarea le-a consultat. Oricum, la vremea aceea lumea se emancipase, disectiile se faceau fara restrictii si cel putin in Suedia nu se mai alerga dupa vrajitoare. Atomsfera era foarte toleranta, sa nu uitam ca Descartes gasise nu cu multa vreme inainte azil la curtea reginei Christina (e drept ca a murit la putin timp dupa asta).

De altfel la Uppsala exista de o buna bucata de vreme un celebru amfiteatru anatomic (poate fi vazut si azi, in stare apropiata de cea originara) in care se faceau disectii urmarite de invatacei, cam cum se fac si azi in marile centre medicale. Secolul XVIII suedez este in sine o epoca fascinanta.