8 aprilie 2011

Stalin şi Şostakovici

Pomeneam săptămâna trecută de cartea lui Solomon Volkov Stalin and Shostakovich (Knopf, 2007), subintitulată, cam greoi, The Extraordinary Relationship between the Great Composer and the Brutal Dictator. în postarea respectivă introdusesem conceptul de iurodiv, acel nebun sacru care beneficia de impunitate pentru adevărurile incomode pe care le rostea în faţa vechilor conducători ruşi. Volkov vorbeşte pe larg de cuplul Puşkin - Nicolae I şi, deplasând discuţia spre timpuri mai apropiate de zilele noastre, e de părere că de statutul respectiv s-ar fi bucurat pianista Maria Yudina şi compozitorul Dmitri Şostakovici.

În Stalin and Shostakovich autorul face mult mai mult decât să prezinte relaţiile complicate dintre dictator şi muzician până la moartea celui dintâi, în martie 1953 şi ne introduce în contextul mai general (şi la fel de complicat) al politicii culturale şi relaţiilor umane din anii siniştri ai epocii staliniste. Găsim informaţii foarte interesante şi foarte utile pentru cititorul neavizat, atât despre biografia şi creaţia lui şostakovici, în definitiv eroul principal al cărţii, dar şi despre personalităţi precum Maiakovski, Prokofiev, Pasternak, Ahmatova, Mandelstam sau Bulgakov, dar şi corifei ai regimului, ca Gorki sau Alexei Tolstoi, poreclit Contele roşu, pentru a-i pomeni doar pe cei mai celebri. Cititorul are parte şi de explicaţii privind o serie de concepte la bază ruseşti (şi extinse apoi nu întotdeauna justificat, şi la alte spaţii culturale, de pildă cel românesc), cum ar fi cel de intelighenţie.

Anecdotica (în sensul tehnic al termenului) ocupă un loc foarte important în carte. Episoade precum sinuciderea lui Maiakovski în 1930 urmată la câţiva ani de canonizarea poetului, convorbirea telefonică dintre Stalin şi Bulgakov din 1936 sau aşa-zisul dialog purtat prin intermediari între Stalin şi şostakovici ar fi demne să figureze într-un film de acţiune dacă n-ar fi ilustrări ale unei perioade marcate prin mari tragedii personale. Anul 1936 au consemnat prima mare ciocnire între cei doi. Începuseră marile epurări, cenzura era pe cât de speriată, pe atât de înfricoşătoare. Sunt citaţi satiricii Ilf şi Petrov, care scriau încă în 1932 că „Sunetul unui sărut îi înspăimântă [pe cenzori] mai mult decât o bombă care explodează“.

Pretextul l-a constituit, se ştie, opera Lady Macbeth din Mţensk, criticată devastator într-un articol nesemnat din Pravda intitulat Haos în loc de muzică (versiunea engleză a articolului poate fi citită aici). Articolul fusese probabil scris chiar de Stalin şi a marcat începutul unei perioade foarte grele pentru compozitor, care ajunsese să trăiască cu frica de a fi arestat şi băgat la puşcărie, dacă nu mai rău. E deja celebră imaginea valijoarei de lemn pe care o ţinea sub birou s-o aibă la îndemână când or veni băieţii să-l ridice. şi totuşi nu s-a întâmplat nimic din toate acestea, căci Stalin îi tolera muzicianului abateri pentru care alţii ar fi plătit scump (iurodiv, nu?) şi avea nevoie de el în scop propagandistic. Că a-l lăsa în libertate pe şostakovici a fost o decizie inspirată s-a dovedit în anii de război, când figura celui care compunea haos în loc de muzică a servit perfect acţiunea sovietică în domeniul agitprop. Marele eveniment l-a constituit, desigur, interpretarea în 1942, în oraşul asediat, a Simfoniei a VII-a. A fost, se pare, unul din relativ rarele momente când propaganda sovietică şi americană au fost la unison (ca să folosesc un termen muzical). A făcut senzaţie imaginea lui şostakovici în uniformă de pompier apărând, chipurile, conservatorul din Leningrad. Poza a apărut şi pe coperta revistei Time (vezi în stânga).

După război lucrurile păreau a se fi liniştit, dar Stalin, care era adeptul politicii biciului alternând cu zăhărelul, a mai regizat o reprezentaţie grandioasă de represiune culturală în 1948, cu tot tacâmul, articole în Pradva, prelucrări, arestări şi chiar execuţii sumare, în stradă. Tema oficială era combaterea formalismului. şi de data asta şostakovici a fost cruţat de represalii fizice, dar valiza de lemn a fost pregătită iar şi majoritatea concertelor cu lucrările sale au fost suspendate. Noroc că a fost nevoie în curând de serviciile lui pentru o conferinţă pe tema luptei pentru pace ţinută chiar la New York, în bârlogul duşmanului, aşa că l-a sunat însuşi Stalin şi restricţiile s-au îndulcit. Probabil că ciclul s-ar fi reluat dacă dictatorul n-ar fi murit la începutul anului 1953, urmat la doar o zi distanţă de Prokofiev. Anecdotica vremii ne descrie o situaţie puţin favorabilă autorului baletului Romeo şi Julieta: florăriile fuseseră literalmente golite de marfă pentru funeraliile lui Stalin, aşa că pentru el nu s-a mai găsit mare lucru.

Cei interesaţi de chestiunile despre care am scris azi ar face bine să citească cartea. Cei cărora muzica clasică nu le spune mare lucru pot găsi pagini interesante despre literatură sau film (sunt instructive relatările despre peripeţiile filmelor lui Eisenstein şi sfârşitul regizorului). Prezentarea mea n-are cum să fie decât lacunară de-a binelea sau, dacă vreţi, poate servi drept aperitiv pentru o masă cu multe feluri de mâncare bine gătite.

Fragment din Simfonia a V-a de şostakovici cu Evgheni Mravinski, care a dirijat prima audiţie a şase din cele cincisprezece simfonii ale compozitorului.


     Fact checking
  • La începutul anilor 1930 s-a purtat o dezbatere aprinsă în jurul noţiunii de „tragedie sovietică“. Stalin a decretat în cele din urmă (declarându-se de partea lui şostakovici) că tragedia sovietică are dreptul de a exista. Fapt amuzant, un anume Vsevolod Vişnevski, dramaturg iubit de Stalin, a scris o piesă intitulată Tragedia optimistă, ceea ce ne ajută să înţelegem cam cum trebuia să fie tragedia sovietică.
  • Stalin a afirmat că un film face cât mai multe divizii.
  • După unele informaţii, familia şostakovici e înrudită cu familia Ulianov.
PS Am citit cartea pe Kindle. E un format foarte greoi pentru o asemenea lucrare, unde ai adesea nevoie să te deplasezi înainte şi înapoi prin document, să faci căutări repetate şi, de ce nu, însemnări, operaţii la care Kindle e cam nepriceput.
Photo credits: http://www.sequenza21.com

15 comentarii:

Ecaterina spunea...

E, destul de incredibil sa crezi ca natzia asta ruseasca a "produs" si exemplare care stau la baza culturii .

dar daca luam sinistrul exemplu cu "valiza de lemn" ne imaginam doar cat de traumatic trebuie sa fie un asemenea "statut" ..

bunaoara asociat cu "interventzia" lui V.Putin in Ukraina cand le-a "taiat" gazul "votantilor" .. mesajul fiind acesta :
nu musca mana care te hraneste .. si te asupreste --

la fel in cazul Georgiei ( oh .. nu ! nu iubita "metaforica" a lui Ray Charles ) ci acea care intr-un Crash de max doo saptamani a "deplans" ( sau mai putzin ? ) decesul a peste j-de sute de oameni !

intr-un "intermerim" final putem sa decidem ca acesti razvratitzi ( versiunea pasnica -- iurodivi !) ne-au facilitat undeva pe la mijloc accesul la Kindle de exepl. ( chit ca ipad -ul si programul stanza primesc o alura erotica :)))) )

ah, ce mai dirijor clasic in splendoarea unui dinozaur precum Arturo Toscanini ( sa speram ca "amicul" Vasile Ernu - caruia Dragos C. i a dedicat o recenzie destul de neutrala se bucura de partea pozitiva a Rusiei prezentata aici )

E, pe undeva asa .. ca si cand ai zice ca Romania e becali @ resturile :))
ca nu e asa .. sau ca nu trebuie sa fie prezentata asa e .. o alta socoteala .

M.Y. spunea...

PPS:

ce doream inca sa va zic E ca .. pendulatul intre "trecut/prezent si potentzialul viitor " presupune ( abilitate? ) nu o anumita "acrobatica" cat echilibristica si ce e mai curios .. e ca pretzul rusilor romanilor si chinezilor in materie de "educatie" ( brutala ? cu joarda ? ) a fost cam platit !!!

Hannah.A spunea...

PPPS:

am mai uitat sa va zic vorba celor care fac "gargara" existentziala ( cvasi-non-metafizica ) pe meleagurile mele :

iata ..

depinde si cu ce imagine vrei sa te identifici ( apropos de "Kant" si de spatiu si timp :)))) )

Anonim spunea...

Marii tragici ruşi, Lev Tolstoi, N. Dostoievski şi N.Gogol, îşi desă- vărşesc (istoriceşte ironic)filiaţia, în satira fantastică şi umorul operei lui M. Bulgakov.
Şi-atunci,mai este, oare, rizibilă sintagma de "tragedie optimistă", aplicată concret la spaţiul spiritual şi emotiv slav, imens şi năucitor ca şi stepa rusă?
Lectorul anonim

Wilkins Micawber spunea...

@ Anonim

Sintagma e sau nu rizibila in functie de contextul in care o evaluezi. La scara isorica, asa cum bine observati, ea isi poate avea sensul. Daca judecam insa sincronic, in contextul despre care vorbim si in care Stalin tine un discurs in care afirma "viata a devenit mai buna, viata a devenit mai amuzanta", ea nu-i decat un bidon gol. De fapt n-ar trebui decat sa facem ce ne-au invatat parintii lingvisticii moderne, sa nu amestecam sincronia cu diacronia.

Wilkins Micawber spunea...

@ Ecaterina, M.Y. etc.

Banuiesc ca glumiti atunci cand il numiti 'dinozaur' pe Toscanini.

Nu stiu cum putem compara, otova, educatia rusilor, chinezilor si romanilor.

Anonim spunea...

Păi, rămânând în sfera lingvisticii comparate, să nu omitem excelentul exemplu conceptual al lui F. de Saussure, cu foaia lui de hârtie şi cu ambele ei feţe!
Ce vreu să spun cu aceasta?
Că, la noi, cineva anume s-a adresat şi el (sincronic...?)poporului, ordonându-i "să trăiască bine!"
Doar că tragedia care s-a produs, numai optimistă nu este!
Lectorul anonim

Wilkins Micawber spunea...

@ Anonim

Nu era vorba de lingvistica comparata, care e nitel altceva, dar nu conteaza :)

Nu stiu daca ati ales cel mai bun exemplu pentru a face analogia cu metafora lui de Saussure, dar sper cel putin ca nu-l veti compara pe T. Basescu cu Stalin - nu de alta, dar daca dictatorul sovietic avea o pregatire muzicala destul de temeinica si mergea la o multime de concerte, micul despot de Dambovita nu depaseste nivelul manelelor si cantecelor de pahar :)

Anonim spunea...

Sunt de acord. Stalin avea pregătire teologică solidă, la bază şi sunt informaţii certe că preţuia arta muzicală, dramatică şi literară,episodul bulgakovian părându-mi-se a fi cel mai relevant. De aceea, dictatura sa, incontestabilă în esenţa ei pură, satrapică, are şi accente puternice de tragism.
În cazul celălalt, "bulibăşia dâmboviţeană" înregistrează, poate, oarece puncte ipotetice, prin decorarea (inutilă, zic eu)a lui M.Cărtărescu, cât şi prin revitalizarea dinamizarea tripletei eroi-comice Patapievici-Liiceanu-Pleşu. Cam atât, sub raport strict cultural, sincronic şi diacronic.
Lectorul anonim

Wilkins Micawber spunea...

@ Anonim

Interesanta idee, aceea cu 'dinamizarea tripletei eroi-comice Patapievici-Liiceanu-Pleşu'. Trioul respectiv era cam obosit, noroc ca a aparut cauza nobila a basismului care sa merite servita. M. Cartarescu alearga si el pe pista pe langa aceasta tripleta, facandu-si praf credibilitatea morala, ceea ii submineaza submina serios si credibilitatea estetica.

Anonim spunea...

Păcat...
Anonimul lector

Wilkins Micawber spunea...

@ Anonim

Pacat, ne-pacat, nu mai putin adevarat (iertata-mi fie rima involuntara).

Anonim spunea...

Trebuie sa-ti multumesc. Daca n-ar fi existat blogul tau de critica n-as fi stiut de foarte multi din scriitorii despre care scrii. Ma voi inspira de la tine cand voi alege cartile de lectura pt la vara.

etc spunea...

fireste ca glumeam !
doar ma gaseam in capcana imaginii dirijorului ..
atat de aproape .. de cruzime !

Wilkins Micawber spunea...

@ valive

Cu ce v-am gresit, pacatele mele, de ziceti ca blogul meu e 'de critica'? Adica nu poate sa puna omul niste postari in care scrie ba de o carte, ba de una, ba de ailalta, fara sa faca critica? Probabil dvs. vrut sa ma flatati, n-aveati de unde sa stiti ca ultimul lucru pe care mi l-am propus sa fac e 'critica' sau cum ii mai zice :)

Nu stiu daca e cea mai buna idee sa va inspirati de la mine in alegerea lecturilor. Nu de alta, dar alegerile mele sunt pe cat de intamplatoare, pe atat de personale.