Apărută în 2001 la Editura Hasefer, cartea lui Gottfried Wagner intitulată, fără surprize, Moştenirea Wagner. O autobiografie, face parte din lista de lecturi obligatorii a melomanului interesat de ţesătura extraestetică şi furnicarul de mituri laice care învăluie Festivalul de la Bayreuth şi succesiunea lumească a lui Richard Wagner. Născut chiar la Bayreuth în 1947, fiu al lui Wolfgang Wagner şi strănepot al celebrului compozitor, Gottfried a devenit de timpuriu ceea ce cu o expresie tocită se numeşte oaia neagră a familiei. Cartea de faţă, lucrare memorialistică încheiată în 1997, dar adusă la zi în ediţii succesive până în 2000, e povestea drumului bolovănos parcurs de autor de la statutul de potenţial moştenitor al direcţiei festivalului până la cel mai puţin confortabil de oponent al establishmentului wagnerian oficial.
Încă din primii ani ai copilăriei Gottfried se confruntă cu un mediu ostil şi e trimis prin diferite internate. Relaţiile cu tatăl lui, Wolfgang, sunt reci, părintele e brutal şi neînţelegător, iar raporturile dintre cei doi nu se vor îmbunătăţi niciodată. Ceva mai bine se are micul Gottfried cu unchiul Wieland, cu care tatăl împarte directoratul festivalului până în 1966, la moartea fratelui său, sau cu vărul Wolf-Siegfried (Wummi). La toate acestea se adaugă numeroasele schelete din dulapurile familiei. Nu sunt oase, ci doar role de film şi documente pe care copilul le descoperă şocat prin cotloanele Festspielhaus-ului şi care atestă legăturile strânse dintre familia Wagner şi regimul nazist, nu în ultimul rând dintre Hitler („unchiul Wolf” pentru apropiaţi) şi apriga Winifried Wagner, bunica lui Gottfried, sau fraţii Wolfgang şi Wieland. Excepţia pentru generaţiile respective a constituit-o Friedelind Wagner, sora celor doi, care s-a şi stabilit în Statele Unite în timpul războiului.
Ajuns la vârsta întrebărilor neconvenabile (la care membrii familiei nu dau răspunsurile oneste pe care tânărul le-ar fi aşteptat), Gottfried se rupe de ai lui. Face studii de muzicologie la Viena şi scrie o teză de doctorat despre Brecht şi Kurt Weill, lucrează ca asistent de regie pe diferite scene de operă din Europa şi călătoreşte în Statele Unite, încercând să-şi construiască o carieră independentă şi care să nu se bazeze pe conexiunile de familie. Îndepărtarea de valorile dinastiei Wagner e evidentă. În vreme ce Wolfgang Wagner instrumentalizează figura ilustrului strămoş în scopul atingerii unor obiective imediate şi al cosmetizării trecutului, Gottfried e preocupat de aflarea adevărului. Nu reuşeşte, cel puţin până pe la 35 de ani, să-şi croiască o carieră artistică, dovedindu-şi incompatibilitatea cu majoritatea personalităţilor cu care colaborează. Totul culminează cu angajarea (demonstrativă, poate) la Deutsche Bank, pe post de simplu funcţionar. Nici în căsnicie nu-i merge mai bine şi divorţează de prima soţie, Beatrix, după aproape zece ani de mariaj.
Aşa se explică poate migrarea evidentă înspre latura stângă a spectrului ideologic. Trecut de prima tinereţe, memorialistul îşi găseşte fericirea de familie alături de o italiancă (Teresina) şi se stabileşte în Italia, dar continuă să întreprindă călătorii în străinătate pentru a ţine conferinţe. Preocupat de chestiunea antisemitismului wagnerian, Gottfried se documentează, citeşte şi lucrează enorm, ţine conferinţe în Israel şi polemizează cu personalităţi artistice proeminente. Nu e de acord cu afirmaţiile lui Daniel Barenboim, muzician evreu şi dirijor al creaţiei wagneriene (inclusiv în Israel!), potrivit cărora „antisemitismul lui Wagner a fost de natură intelectuală, fasonat în secolul al XIX-lea, şi nu poate fi considerat răspunzător pentru atrocităţile comise, o jumătate de secol mai târziu, de către cei care au abuzat de ideile lui”. Un punct de vedere echilibrat, aş zice, dar pe care Gottfried Wagner, mult mai radical în opinii şi probabil complexat de rolul nefast jucat de relaţiile dintre familia sa şi antisemiţii nazişti criminali, nu îl împărtăşeşte. Sunt momente în carte în care ai senzaţia că autorul simte nevoia să se autoflageleze, ca şi cum ar dori să exorcizeze din el acele părţi care îl leagă de celebrul înaintaş (contemplase chiar ideea de a-şi schimba numele de familie, preluându-l pe al soţiei). Nu e exclus ca acesta să fie motivul principal al unor judecăţi estetice cel puţin pripite, cum ar fi aceea că bucata cunoscută sub numele de Cavalcada walkiriilor e „una din compoziţiile cele mai dubioase şi sinistre”. Cei care cunosc creaţia wagneriană ştiu că această cavalcadă e foarte bine integrată în opera Die Walküre şi e greu de extras din lucrare fără a o face să-şi piardă mai tot sensul. De acord că decupată din operă cu foarfeca şi cântată independent piesa nu e cea mai fericită, dar pur şi simplu pentru că nu a fost destinată interpretării pe post de compoziţie independentă. A-i aplica de plano epitete precum cele folosite de strănepotul muzicianului e, în cel mai bun caz, o dovadă de teribilism.
Cei interesaţi de opera lui Wagner şi de culisele Bayreuth-ului vor avea parte în acest volum de destule detalii, deşi cred că nu-l vor găsi prea uşor (editura nu îl prezintă pe site, iar achiziţionarea e dificilă). Un detaliu românesc din biografia lui Gottfried Wagner: la începutul anilor 1990 a adoptat din ţara noastră un copil retardat. E greu de spus cum a evoluat copilul (cartea se termină când e încă destul de mic), dar există indicii că nu a fost tocmai o poveste de succes.
***
Remarcabil efortul traducătorului Victor Eskenasy, meloman şi discofil pasionat, care semnează şi o prefaţă consistentă la ediţia română, precum şi un util index de interpretări ale lucrărilor pomenite în carte. Un pic ciudat însă aşa-zisul „arbore genealogic al familiei Wagner” prezentat chiar la început, care e generos cu ramura Liszt, dar care din partea lui Richard Wagner se opreşte brusc la Siegfried, fiul compozitorului, când relevant pentru lucrarea de faţă ar fi fost să se meargă mult mai departe înspre prezent. Nu reiese de nicăieri după ce ediţie s-a făcut traducerea. Prefaţa ne spune că versiunea română încorporează adăugiri absente în ediţia princeps din 1997, dar prezente în alte traduceri. Vocabularul şi sintaxa textului par uneori să sugereze că traducerea (în general bună) s-a făcut după o versiune engleză. Despre bunica lui Gottfried recomand cartea lui Brigitte Hamann, Winifred Wagner sau Hitler şi Festivalul de la Bayreuth, despre care am scris mai demult aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu