În Pizdeţ (Aula, 2002), Alexandru Vakulovski îşi începe încă din titlu travaliul de epatare a cititorului burghez, activitate pe care o va continua cu dârzenie pe tot parcursul cărţii. O va face atât la nivelul materiei romanului, cât şi la cel al vestimentaţiei lexicale. S-o luăm sistematic. Ca temă, avem de a face cu un amalgam de story-uri basarabene post-nouăzeciste. Setting-ul pendulează între un Chişinău niţel idealizat, în care desigur se bea şi se fumează zdravăn tot felul de ierburi rău-famate şi un Cluj sordid şi ostil, unde un tânăr din Republica Moldova face studii de Litere. Nu e foarte limpede dacă e la urma urmei unul şi acelaşi personaj în două etape ale vieţii sale sau dacă sunt pur şi simplu doi eroi diferiţi. La urma urmei nici nu prea are importanţă, după cum nu contează foarte mult nici în ce măsură experienţele entităţilor din roman sunt ecouri ale unor întâmplări din viaţa autorului în carne şi oase.
Oricum ar fi, trăirile sunt intense, violente. Tânărul din Chişinău a pierdut la loteria genetică şi e fatalist ca un adevărat estic:
Dacă stau şi mă gândesc bine, altfel nici nu putea fi. M-am născut într-o familie de genii: tata poponar beţiv şi mama curvă. Ideal pentru un fiu narcoman. Scenele din copilărie pe care mi le amintesc sunt pitoreşti: mama făcând sex în bucătărie cu dracu’ ştie cine - vecini, turişti, instalatori, profesori, colegi de serviciu etc. şi tata în altă cameră cu prieteni homălăi bând ţuică şi lingându-se.
Nu-i de mirare că băiatul visează să dea foc casei, iar un scurt paragraf ne informează că aşa a şi făcut, acum crează fiecare ce vrea. Ar fi o încadrare în recenta, dar deja glorioasa tradiţie a incendierilor premeditate din arta ultimilor ani (a se vedea şi versurile pe care le cântă formaţia Fără zahăr: De treci codrii de aramă/De departe vezi arzând/Fosta casă a lu’ bunicu şi pe el l-auzi urlând). Oricum, baza rămân tot prietenii din cartier (Educaţia propriu-zisă mi-a adus-o strada). Pipi, şobo, F şi atâţia alţii demonstrează o inventivitate deosebită atunci când e vorba de consum de alcool şi droguri. Se mai cântă şi la chitară, ceea ce nu face decât să întărească senzaţia de atmosferă rusească. Sentimentele de bază sunt scârba şi ura, violenţa trăirilor e susținută şi chiar potenţată de violenţa limbajului, acea vestimentaţie epatantă de care pomeneam mai sus:
Că m-am săturat de tine, eşti într-adevăr un cretin, mama dracului de drogat împuţit, un porc, un nesimțit, un bădăran, o conservă căreia i-a trecut termenul, un blea, un vagabond, un shit, un fucking shit, ce faci tu de fapt, ce faci, bă, îţi baţi joc, te amuzi, lucrezi, ai? Fuck you!
Ești trist, ești gruzit, ce-i cu tine de fapt? Mai fumează o țigara de travcă, mai ia un pumn de pastile şi tai-o! Să-ţi fie bine, să-ţi fie haios!
Taie-ţi capacul craniului şi fă-ţi scrumieră, bate-ţi cuie în picioare, scoate-ţi ochii şi visează mai colorat, fă din degetele tale chiftele şi din ficat pateu, creierul dă-l la porci că nu e bun de nimic, e toxic, bă, pulă, mă auzi, în pizda mă-tii, cu tine vorbesc, mă auzi? Căcat ce ești tu, curvă ordinară!
Bagă-ţi limba în priză, fă din maţele tale împuţite spânzurătoare, carnea ta dă-o la fotbal, să fie ucisă până va rămâne doar gunoi, praf de căcat, iar scalpul – coş de mizerie.
Urâte sunt lucrurile şi la Cluj, unde însoţim un tânăr sosit la studii. Iniţial „visul” lui, România se dovedeşte repede o dezamăgire care se hrăneşte atât din sordidul existenţei materiale de student, cât şi din atitudinea de respingere cu care se confruntă din partea profesorilor, poate şi a colegilor români. Refugiul îl constituie – banal şi previzibil – tot băutura şi drogurile, mai puţin sexualitatea, care pare a fi exilată la nivelul stereotipurilor lingvistice. Textul e o succesiune de istorioare despre amici şi faptele lor de vitejie în lupta cu sticla de băutură şi bulibuleator (pentru laicii printre care mă număr şi eu, e vorba instrumentul folosit la fumat droguri). Exprimarea e neglijentă şi e greu de spus dacă autorul scrie pur şi simplu prost sau caută un efect, deşi aş înclina spre prima posibilitate, iar textul e înțesat de basarabenisme obscure. O fi vorba de căutarea autenticităţii, dar mă tem că asemenea efecte nu pot salva o carte slabă, lipsită de substanţă, repetitivă şi nu arareori previzibilă. Există şi momente bune în Pizdeţ – aş pomeni aici povestea prietenului... prietenului şobo, care moare în urma unei supradoze, iar la autopsie i se pune în craniul gol o pijama murdară de sânge – dar ele sunt puţine şi nu salvează această carte.
3 comentarii:
Tot auzisem de cartea asta dar n-am citit-o (pt ca eu sunt genul de "hypocrite lecteur" care nu si-ar pune in biblioteca o carte cu asa titlu - in schimb n-ar avea nicio problema cu carti cu titluri serioase, respectabile gen "Particulele elementare" ;) ) - se pare ca n-m pierdut nimic.
Fac doar un mic fact checking:
Clujul nu era sordid nici in anii '90, caminele studentesti din Cluj insa cam da (in special baile).
@ A Reader
Nu am de unde sa stiu daca ati pierdut sau nu ceva necitind cartea, poate dvs. v-ar fi placut. Eu n-am pudori cand e vorba de carti, asa ca am pus-o in biblioteca desi arata cumplit, cu o hartie oribila si aproape descompusa.
Cat despre sordidul orasului, nu ma pot pronunta, pentru ca nu-l cunosc. Caminele sunt descrise apocaliptic in carte. Nu mai dau citate, caci risc sa va oripilez, sunt multe vorbe gretoase acolo.
Dobitoc, nu scriitor!
Trimiteți un comentariu