Postarea de azi e un pic despre arhitectură şi un pic despre muzică. Trec repede peste clişeele de tipul „arhitectura egal muzică îngheţată” (Goethe, Schelling & co.) şi ajung în Viena din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Acolo se desfăşoară un proces de sistematizare amplu şi radical, se croieşte o arteră modernă (Ringstrasse) şi se poartă o bătălie de prinţipuri între doi specialişti cu viziuni deosebite. E vorba de Camillo Sitte (1843-1903) şi Otto Wagner (1841-1918). Primul e în esenţă un tradiţionalist cu tente arhaizante, cel de al doilea e un promotor neobosit al funcţionalismului utilitarist. Pe al doilea în cheamă Wagner, iar idolul celui dintâi e – paradoxal – un alt Wagner, compozitorul german care cunoştea o afirmare puternică în acei ani.
Recurg şi azi la Viena fin-de-siècle. Politică şi cultură de Carl Schorske, care ne spune:
Concepţiile compozitorului Richard Wagner i-au furnizat lui Sitte principiile teoretice care i-au permis să-şi definească menirea estetică şi socială - ca o sinteză a erudiţiei sale istorice şi a tradiţiei meşteşugăreşti. Pe vremea când frecventa cursurile Gimnaziului Piarist, Sitte legă prietenii durabile cu mulţi dintre colegii săi ce urmau muzica la Colegiul Bisericesc Lowenburg, unde erau instruiţi membrii renumitului Cor de Băieţi al Curţii (actualul Wiener Sängerknaben) conform unei vechi tradiţii a artei muzicale. În timp ce Sitte însuşi deveni un desăvârșit violoncelist amator, unul dintre colegii la care ţinea cel mai mult, Hans Richter, şi-a continuat studiile muzicale pentru a deveni în anii '60 asistentul apropiat al lui Richard Wagner şi un mare dirijor al muzicii wagneriene.
Influenţa lui Wagner la Viena era departe de a fi una inocenta. Nu era vorba de simpla acţiune a unor idei estetice, ci de propagarea mai puţin nevinovată a unui naţionalism german expansionist:
După 1870, în urma victoriei repurtate de Prusia împotriva Franţei şi după unificarea Germaniei, ideile naţionaliste ale lui Wagner şi-au făcut rapid adepţi printre tinerii intelectuali ai Austriei, în timp ce depresiunea economică din 1873 crescu puterea de atracţie a viziunii sale idealizante asupra comunităţilor meşteşugăreşti ale Germaniei medievale, în antiteză cu societatea capitalistă modernă. Sitte s-a numărat şi el printre cei ce s-au lăsat duşi de viitoarea acestui curent, rămânând un wagnerian împătimit până la sfârșitul vieţii. El a devenit după cum era de aşteptat şi un mare admirator al Festivalului de la Bayreuth; scenograful acestuia, Josef Hoffmann, ca şi Richter, primul dirijor al Ring-ului, erau prietenii săi apropiaţi. Prin intermediul lor, Sitte ajunge să-1 cunoască pe Gottfried Semper, arhitectul teatrului lui Wagner, ale cărui principii de urbanism şi de construire a teatrelor se vor răsfrânge asupra arhitecturii Ringului. În anul 1876, când sub bagheta lui Richter se punea în scenă la Bayreuth prima versiune completă a Inelului Nibelungilor (Nibelungenring), venea pe lume primul copil al lui Sitte; el fu botezat Siegfried, iar când Sitte şi-a decorat, în 1883, frumosul apartament pe care îl ocupa ca director al noii Şcoli Publice de Meserii din Viena, el împodobi plafonul salonului său cu picturi reprezentând scene din Nibelungenring.
Sitte a găsit în conceptele wagneriene suportul teoretic şi ideologic pentru propriul său credo arhitectural:
Două erau căile pe care Richard Wagner le deschidea în faţa artistului, susţine Sitte: crearea unui Gesamtkunstwerk, care să ofere un model de rezistenţă în faţa procesului fragmentării, sau zămislirea unui erou mitic care să aducă izbăvirea naţiunii. Pe de altă parte, aşa cum drama muzicală unea două arte scindate, un mit naţional trebuia să dea coeziune elementelor dezbinate ale societăţii moderne. Eroul wagnerian indica, atât artistului, cât şi poporului, calea de a desăvârși această lucrare unificatoare. Descinzând din epoca teutonică a performanţelor fizice, personajul lui Wagner, Siegfried, emana forţă, virtutea indispensabilă revitalizării poporului german într-o epocă utilitaristă de excesivă cerebralitate. Cu forţe nealterate şi dornic de acţiune, Siegfried îşi făureşte din ceea ce a fost cândva paloşul tatălui său o nouă armă pentru a ucide balaurii ce păzeau comorile ascunse şi pentru a zdruncina autoritatea zeilor muribunzi. Asemeni lui Siegfried, artistul lumii moderne trebuia să inducă, prin exemplul artei sale, forţa de a ţine piept fragmentării şi să ofere poporului o „viziune comunitară asupra vieţii”.
In imagine, Ringstrasse (de aici).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu