Ultimul volum al filozofului englez Bernard
Williams, apărut postum în 2006, este intitulat On Opera, dovadă a pasiunii persistente
a acestui meloman. Câteva capitole sunt consacrate creaţiei de operă a lui
Mozart, iar unul din ele, lui Don
Giovanni. Nu lipsesc observaţiile interesante referitoare la structura şi
motivele operei care o disting de surorile ei (Nunta lui Figaro sau Così fan
tutte. Să mai zică cineva că în operă complexitatea începe cu Wagner
(traducerea mea):
Probabil că resursa individuală cea mai
puternică a operei ca formă dramatică este reprezentată de capacitatea de a
utiliza mijloacele muzicale nu numai pentru a face să progreseze acţiunea în timp,
ci şi pentru a o aprofunda. Ea implică o relaţie complexă între timpul real şi
cel dramatic; în vreme ce în teatru timpul trece, orchestra şi cântăreţii
desfăşoară o succesiune care nu reprezintă o succesiune, sau cel puţin nu o
succesiune de evenimente, ci o altă dimensiune a acţiunii, adesea o stare de
spirit, o atitudine, o dispoziţie sau o motivaţie. [...]
În comediile lui Mozart şi Da Ponte, această
resursă era dezvoltată pe numeroase căi variate şi foarte subtile. Ea era
folosită pentru a distinge între ele personajele; mai mult decât atât, ea este
desfăşurată în mod diferit în diversele opere, iar acest lucru contribuie în
mod semnificativ la atmosferele lor distincte. În Nunta lui Figaro, fiecare personaj principal are cel puţin o arie
autorevelatoare, iar ariile diferă între ele nu numai prin ceea ce spun şi prin
caracterul lor muzical, ci şi prin ocazia cu care sunt cântate. Atât Figaro,
cât şi contele izbucnesc în declaraţii ale sentimentelor lor ca reacţie la
evenimente imediate, dar contesa nu are nevoie de un prilej special, iar atunci
când o vedem prima oară, ea este plină de nostalgie şi regret. În Don Giovanni este important faptul că,
în vreme ce alte personaje cântă despre ele însele, Giovanni nu face niciodată
acest lucru. El este acţiune pură, iar lipsa oricărei piese care să reveleze
mai multe despre el ne lasă cu senzaţia foarte potrivită că nu e nimic de revelat;
semnificaţia lui se află în lucruri precum vitalitatea pe care el, în muzica
lui, o transmite tuturor celorlalţi. Così
fan tutte foloseşte, pentru efectul de contrast, declaraţii ale aceloraşi
personaje în diferite momente ale acţiunii. Opera creează impresia remarcabilă
că ariile convenţionale elaborate din primul act reprezintă spectacole publice
care se petrec în timp real, în vreme ce exprimarea ulterioară a sentimentelor în
cadrul lucrării, în mod special la Fiordiligi, vine dintr-o lume interioară;
exact din acest motiv, atunci când tenorul i întrerupe cea mai pasionată
bucată, Fra gli amplessi, se lasă
impresia că el n-a pătruns numai în cântecul ei, ci şi în viaţă.
În imagine, o scenă din montarea cu Don Giovanni de la Teatro alla Scala (2011), dirijor Daniel Barenboim (de aici).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu