Printre artiştii evrei pe care îi cunoaşte
şi pe care îi vizitează Maria Banuş în anii războiului se numără şi Alfred
Mendelsohn (1910-1966), compozitor interesant şi plin de idei la vremea aceea.
Episodul de mai jos, petrecut în 1943, într-o perioadă de persecuţii rasiale a
căror temă apare în conversaţie („exodul în Transnistria), e notat în Însemnările... poetei:
La
Alfred Mendelsohn acasă, în strada Vulturi. O locuinţă modestă, antreu
întunecos, încărcat de mobilă. Camera, şi ea, supraîncărcată, cu mobilă
greoaie, pian, maldăre de partituri. Compozitorul e gras, blond, bucălat, ciuf
mare, râs facil, din când în când subţire, în falset. Bonom, comunicativ.
Clocoteşte de proiecte. Arată ca un uriaş prunc din ţara giganţilor. Din 1937
până-n 1940 a fost ofiţer activ. Până-n 1937, corepetitor stagiar la operă. Nu
l-au definitivat. Dacă se boteza, îl definitivau. Nu ştie bine de ce n-a
făcut-o. Probabil din cauza lui taică-său care, deşi nu e bigot, s-ar fi
necăjit.
Îmi
cântă la pian câteva motive din muzica pentru Bucureştii copilăriei. Îmi
vorbeşte cu pasiune şi competenţă despre oratoriu. Vrea să scrie un oratoriu
laic şi i-ar plăcea să colaborăm, să-i dau textul. Personajele recită şi cântă
într-o desfăşurare statică. Ceea ce-mi spune despre oratoriile moderne e
aproape o prelegere. Nevoia cuvântului, resimţită de compozitori, mai ales după
corul din a noua cuvânt, în incantaţiile magice. Carmen şi charme au aceeaşi
origine: vraja formulelor magice. Instrumentul singur nu ne mai satisface. El
nu poate spune tot. Cuvântul aduce sensuri noi. Textul are o mare importanţă în
muzica modernă. Richard Strauss a scris pe texte de Hofmannsthal. Schoenberg cu
ale lui Gurrelieder a adus o nouă formulă de operă. Se reprezintă foarte rar
din pricina orchestrei enorme. În stânga şi dreapta sunt corurile. În faţă, doi
actori recită. Din fund, de pe o estradă, coboară ceilalţi, vin şi ei în prim
plan şi cântă, în atitudini hieratice, fără să privească. În Oedipus Rex al lui
Stravinski, actorii apar unii în frac şi joben, femeile în rochii de seară,
alţii în togă, pe coturni, pentru a sugera ceea ce rămâne imuabil în devenirea
umană.
Ceea
ce-i propun eu, tematic, e prea vag, prea nebulos. Trebuie ceva precis. Atenţia
publicului trebuie direcţionată, polarizată.
— Dar
Exodul în Transnistria, îl întreb, crezi că ar putea fi baza unui oratoriu
profan? E o temă care mă obsedează şi care ne stă multora la inimă. Dar mă
gândesc că în viitor nu va interesa, nu va fi pe linia nouă a artei.
— De
ce? se miră el. Arta nu se va schimba prea mult. Tragedia unei populaţii care a
dat un număr imens de victime va găsi ecou în orice societate nouă.
Ce
părere are de arta, de muzica din Est?
— Eu
mă uit cam urât în direcţia aia. În muzică, cel puţin, nu se încurajează nici o
înnoire. Au rămas la vechile melodii populare şi de tavernă: Oci ciornâie etc.
E drept că pe Prokofiev, care era rus alb, l-au rechemat în ţară, l-au numit
preşedintele Academiei de Muzică şi fac un caz teribil de el. Dar am impresia
că talentele tinere, inovatoare, nu sunt încurajate. În arta lor oficială e
ceva plat, convenţional.
În doar câţiva ani vremurile se schimbă radical.
Alfred Mendelsohn nu se mai uită „urât” înspre Est, ba chiar dimpotrivă. În
stagiunea 1950-1951 a Orchestrei Radio, i se interpretează compoziţii precum Prăbuşirea Doftanei sau Cantata închinată Revoluţiei din Octombrie.
În programul de sală apărut cu ocazia concertului se vorbeşte frumos despre Cantată..., dar se strecoară şi aluzii la trecutul mai
puţin convenabil al compozitorului:
Deşi
întreaga sa [a lui Mendelsohn] operă stă sub semnul tradiţiilor clasice, în
lucrările timpurii se manifestă totuși unele tendinţe dăunătoare [...] din
accentuarea unor elemente izolate ale limbajului muzical. Ataşamentul
compozitorului pentru cauza clasei muncitoare, precum şi serioasa pregătire
ideologică l-au ajutat să se elibereze în mare măsură de influenţele formaliste
străine de arta sa. În această direcţie, de mare ajutor i-au fost îndrumările
cuprinse în Hotărârea CC al Pc (b) al Uniunii Sovietice din februarie 1948,
asupra problemelor muzicii.
Finalul
Cantatei este „un măreţ imn de slavă închinat Uniunii Sovietice şi marelui
Stalin, care conduce omenirea spre noi victorii:
...
Faptele-l cântă pe Lenin
Pe
bolta întinsă a răsărit
Mândră
Uniune, stegar slăvit!
Către
biruinţă aprig ne conduce zi de zi
În
frunte-i STALIN!
Citatele din programul de sală şi fotografia lui Alfred Mendelsohn sunt luate din Simfonicele Radiodifuziunii Române de Octavian Lazăr Cosma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu