Dimény István - Ionică, maimuţoiul şi plastilina

Tradusă (probabil şi binişor adaptată) de Mircea Sântimbreanu, autor de cărţi pentru copii renumit în epocă, cartea Ionică, maimuţoiul şi plastilina a autorului maghiar Dimény István apare în 1965 la Editura Tineretului. E un miniroman de aventuri, cu numeroase întâmplări şi destui eroi, unii din lumea animalelor. Protagonistul, Ionică, e un băieţaş care se putea considera, în comunism, de familie bună, căci locuieşte într-un cartier de blocuri dat în folosinţă cu numai şase luni în urmă, iar părinţii lui sunt muncitori. Copilul se joacă, în buna tradiţie a anilor 1960, de-a cosmonautul (mitologia cuceririi cosmosului e, desigur, un topos prezent până la saturaţie în literatura vremii). Şi probabil că ar fi continuat să se joace de-a pionierii spaţiului până la ultima pagină dacă n-ar fi apărut un vecin cam ciudat, Sandu Sandu, care nu are numai un nume obţinut printr-o reduplicare perfectă, ci şi un titlu pe măsură, fiind doctor-doctor, adică deţinător a două doctorate.

Exasperat de zgomotul îngrozitor produs de Ionică în joaca lui de-a călătoria interplanetară, Sandu Sandu îi face cadou o cutie cu plastilină şi îl invită să treacă la modelat figuri. Este punctul de inflexiune în existenţa (ludică) a băiatului. Începutul e totuşi lipsit de prea mult entuziasm, căci Ionică crede că plastilina se va transforma în figurinele dorite la o simplă comandă, ceea ce nu se întâmplă - nici n-ar fi permis-o etica muncitorească. Gata să abandoneze lupta, copilul încearcă să se joace ba cu Tereza grasa, o vecină corpolentă şi care vine mereu de la piaţă cu sacoşele pline, ba cu administratorul de bloc, dar fără succes. Tot la doctor-doctor ajunge, iar acesta îl va expedia într-o adevărată călătorie iniţiatică în care va întâlni tot felul de animale, ba o girafă, ba un iepure curajos, ba un leu fricos ca în Vrăjitorul din Oz, ba un cangur. Firesc de fapt, pentru că paşii îl poartă la grădina zoologică.

Acum începe cariera de moderator în plastilină a lui Ionică. El fixează în acest material precar siluetele animalelor întâlnite şi se pregăteşte să participe la un concurs pentru „cele mai reuşite  modelări de animale” organizat de o aşa-zisă asociaţie a animalelor pădurii. În calea câştigării concursului nu par să existe obstacole serioase... când apare un rival misterios, Şmecherilă saşiul, care îl sfidează şi îl provoacă la un duel de specialitate. Nici vorbă să poată afla cine e challengerul, acesta nu se arată la faţă, mulţumindu-se să trimită bileţele cu mesaj sfidător:

Avem de a face cu un adevărat personaj de tip Nemesis, ca în scenariile hollywoodiene, hărţuitor nemilos al protagonistului, căruia încearcă să-i compromită cu orice chip şansele de reuşită. Noroc că, tot ca într-un film american de acţiuni, totul se termină cu bine. Se dovedeşte că Şmecherilă, de felul lui un maimuţoi lăudăros, e un simplu imitator care nici măcar nu joacă după regulile jocului, încercând să trişeze ajutat de vulpe. Concluzia tărăşeniei o trage - doctoral şi pisălog - Sandu Sandu, care ţine o mică predică cu lungă bătaie etică şi estetică şi cu un vizibil exces de virgule:

– A imita e un obicei maimuţăresc, spuse, privindu-l sever pe Şmecherilă. [...] Schimbul de experienţă e cu totul altceva, declară doctorul. E drept că maeştrii învaţă unul de la altul, prin schimb de experienţă. Numai cine învaţă, gândeşte! Cine imită, nu-şi pune mintea la contribuţie. Maimuţăreşte, n-are o contribuţie personală. De aceea figura modelată de Şmecherilă e nereuşită şi caraghioasă.

Doctorul îşi ridică degetul arătător.

– Să nu imiţi niciodată pe nimeni. Învaţă, dar fii tu însuţi şi gândeşte, încheie Sandu Sandu.

După aşa o cuvântare, lui Ionică nu-i rămâne decât să se trezească, deoarece totul fusese evident numai un vis pe care îl avusese ațipind în aşteptarea unei vizite la... grădina zoologică.

 Volumul este frumos ilustrat cu desenele lui Eugen Taru.