Caragiale nu ne spune mare lucru despre ce
căuta neamţul în Bulgaria, lipsind poate literatura noastră de o relatare
interesantă; în Nic Studeno. Al doilea cartuş (Cartea Românească, 2013) Andrei Pogorilowski are grijă să ne spună
mult mai munte despre ce căuta un bulgar în România, mai apoi în Franţa şi iar
în România. Romanul e tocmai povestea „fiul rătăcit al unor ţărani bulgari de
la marginea Olteniei” care purtase, iniţial, numele de Nikola Studenov, pentru ca
în ultima parte vieţii să şi-l schimbe în cel al eroului eponim. Este, aşadar,
un tânăr cu origini nu tocmai aristocratice, dar bine înzestrat de la natură cu
tot felul de însuşiri, fizice şi intelectuale, ba chiar şi cu acel noroc pe
care îl au personajele din comediile burleşti şi care îi ajută să treacă cu
bine prin situaţii care ar putea fi tragice dacă n-ar avea o aparenţă de
caraghioslâc.
Prima parte a cărţii – o scriere destul de
simetrică, de altfel – e un adevărat Bildungsroman.
Născut cu câţiva ani după război, se formează în Craiova anilor 1960 şi este,
în ciuda lipsei de tradiţie intelectuală, însetat de studiu. Nimereşte în
siajul unui grup de domni din vechiul regim care aveau un salon de conversaţie
sui generis (aşa-numita „tolbă cu
poveşti”, vagă reminiscenţă a galeriei cu viţă sălbatică a lui Ţoiu).
Experienţa îi va prinde bine, pentru că îi va permite să se cizeleze; de
asemenea, ea îi prilejuieşte întâlnirea cu domnul Teiu, fostul legionar, care
îl va ajuta să fugă din România traversând Dunărea înot. Tot la partea de
formare trebuie incluse şi căutările erotice soldate cu eşecuri tragicomice
(episodul Deliana) sau cu catastrofe precum incendierea ţigăncii care îl
iniţiază pe tânăr, episod care aminteşte de distrugerea casei Irinucăi din Amintirile... lui Creangă.
Această primă secţiune este de altfel şi cea
mai bine realizată. Romancierul stăpâneşte bine tehnica povestirii, ştie să
istorisească cu umor şi nu fără miez lexical. Se conturează un protagonist ce
aduce oarecum cu Ilie Cazane al lui Răzvan Rădulescu (despre care am scris
aici). Câteva episoade sunt memorabile; reţinem întâlnirile cu securiştii vechi
şi mai noi şi nu în ultimul rând celebra semnătură care iţi permite să nu fii
tras la răspundere când ţi-o pui pe documente.
Evadat din România comunistă, Studeno(v)
ajunge la Paris, face trei doctorate la universităţi occidentale şi devine o
ciudată combinaţie între un gigolo iubitor de femei şi maşini puternice şi un
academic serios şi aplicat. Verva din primele zeci de pagini ale cărţii se cam
stinge; asta nu pentru că autorul n-ar continua să ne bombardeze cu întâmplări
şi păţanii care de care mai fistichii, ci pentru că el cedează tentaţiei de a
şarja în permanenţă, de a îngroşa lucrurile şi de a creiona noi şi noi
personaje minore, rămase nefinisate pe la margini. Lui Nic Studeno revenirea în
patrie după decembrie 1989 nu i-a priit; personajul, angajat într-o carieră
didactică la una din universităţile prăsite de foştii securişti, sfârşeşte rău.
Bine nu i-a făcut repatrierea nici romanului al cărui erou e Studeno, iar
cititorul poate rămâne cu regretul că o carte care se arăta promiţătoare nu
şi-a onorat până la capăt angajamentul estetic.
Fact checking
Celebrul film indian din anii 1950 în care
Raj Kapoor joacă rolul unui outsider sosit la Bombay în căutarea succesului,
producţie care a stârnit entuzisamul publicului românesc de acum câteva
decenii, se numea Articolul 420, nu
Articolul... 429, aşa cum apare el pomenit în roman în legătură cu o întâmplare
altminteri hazoasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu