Eugen Barbu - Balonul e rotund

Din capul locului o spun, sunt pe deplin nepriceput la fotbal, aşa că probabil n-am fost în stare să trăiesc cu intensitatea necesară meciurile la care se face referire la tot pasul în Balonul e rotund (Editura Tineretului, 1956), roman pentru copii şi tineret scris de Eugen Barbu cam în aceeaşi perioadă cu mult mai celebra Groapă. Controversatul prozator a fost mare microbist, iar cartea de faţă e şi ea rolul acestei pasiuni. Tratamentul temei sportive nu e din cale-afară de plin de originalitate; să nu i-o luăm cu toate acestea în nume de rău, căci libertarea de mişcare în tratarea materialului era foarte mică, cu tot dezgheţtul produs după moartea lui Stalin. Eroii se recrutează dintre elevii unei şcoli de băieţi din cartierul Griviţa, zonă preferată de altfel de autor şi pentru alte scrieri. Ei sunt prinşi în focul unor confruntări sportive în care suntem introduşi încă din prima scenă.

Aceasta înfăţişează deznodământul partidei foarte echilibrate dintre două echipe cu nume fistichii, Rândunica şi Turcaleţul, reprezentând clasele a cincea şi a şasea. (Ne)acordarea unui gol se face printr-un sistem foarte original. Arbitrul recunoaşte că n-a urmărit faza cu atenţie, aşa că recurge la onoarea pionierească a atacantului (Ştefan) şi portarului:

– Ca să fiu sincer, n-am fost atent. Se mai întâmplă! Te întreb însă deschis, pe cuvântul tău de pionier: a fost sau n-a fost gol?

După aceea, arbitrul se întoarse spre portar:

– Pe cuvântul tău de pionier: a fost sau n-a fost?

[...]

Portarul [...] zise cu mândrie:

– Pe cuvântul meu de pionier că n-a fost gol!

– Ştefane, ai ceva de spus?

– Nu! Dacă şi-a dat cuvântul, ajunge!

Simplu şi eficient. Tema onoarei pioniereşti domină de altfel cartea, impregnată de un eticism tipic scrierilor din epocă. Din scenă nu lipseşte instructorul de pionieri, care, prezenţă discretă, se asigură că lucrurile nu ies din cadrele bine stabilite.

Intriga întregii tărăşenii o constituie oferta unui antrenor de la cercul sportiv „Tânărul dinamovist” de a selecta pentru echipa lui pe membrii acelui team care va câştiga turneul organizat în şcoală. În paranteză fie spus, dat fiind cadrul geografic al acţiunii te-ai fi aşteptat ca antrenorul să fie mai degrabă de la Rapid; e posibil ca preferinţa pentru Dinamo să fi ţinut de anumite comandamente ideologice mai subtile. Oricum, bătălia începe, iar la ea particicipă, alături de Rândunica şi Turcaleţul pomenite mai sus, şi echipa Val-vârtej, a elevilor din clasa a şaptea. De la bun început aceştia sunt outsiderii. Aflaţi în preajma examenului de admitere în clasa a opta, ei nu par nici prea înzestraţi cu calităţi sportive, drept care li se zice „ciuca bătăilor” sau „tocilarii”.

Cine crede că lucrurile sunt tranşate se înşeală. Val-vârtejenii au totuşi atuul maturităţii şi se organizează, adună material sportiv, ba chiar îşi găsesc un antrenor în persoana tatălui unuia dintre copii. Acesta („şeful”) jucase în tinereţe la o anume echipă Biruinţa; nu numai atât, omul e şi model de viaţă, fiind geamgiu fruntaş la ditamai Atelierele Griviţa. Şi dacă asta n-ar fi de ajuns, pregătirea urmează a se face prin metode ştiinţifice, după Tactica jocului de fotbal a sovieticului B. A. Arkadiev, dovadă că aluziile la marele prieten de la Răsărit făceau încă parte din canon.

Personajele, şcolarii fotbalişti, sunt vii şi conturate destul de bine prin reacţii şi limbaj, au nume şi porecle pitoreşti (Sergiu zis Marcă poştală sau Guadelupa, Clipici, Romică Şaibă, Bolidul, Nicu etc.) Nu-s ei toţi premianţi şi mai fac şi şotii benigne, dar sunt sufletişti şi pun totul în slujba colectivului. Oi rătăcite nu există. Condiţia de a avea note de trecere pentru a face parte din echipă e respectată fără crâcnire; aceia (foarte puţini, de altfel) care nu o indeplinesc sunt îndepărtaţi. Cine a câştigat întrecerea nu spun şi nici nu prea contează. Balonul e rotund are o anume prospeţime, în ciuda poncifurilor inevitabile; autorul era, fără îndoială, talentat.

Volumul este ilustrat de D. Dobrică.