Leonida Neamţu - Întoarcerea focului

Prozator prolific, autor, în anii 1960-1970, de nenumărate romane de acţiune de care azi nu-şi mai aminteşte mai nimeni în afara istoricilor literari, Leonida Neamţu (1934-1992) ilustrează prin Întoarcerea focului (prima ediţie, Editura Tineretului, 1964) popularul gen al ficţiunii pentru tineret. Nu pentru fragedele mlădiţe cu cravată roşie, ci pentru adolescenţi, sensibili la o tematică oarecum diferită, bine garnisită cu aventuri palpitante, dar fără a depăşi limitele jocului bine fixate de canonul ideologic, ceva mai relaxat decât în primul deceniu de comunism.

Reţeta nu e deloc originală; o găsim expusă paradigmatic în ciclul Cireşarilor lui Constantin Chiriţă, scriere-cult a adolescenţei epocii, iniţiat în 1956. E vorba de expediţia în munţi întreprinsă de un grup câţiva tineri pe itinerariul schiţat de o hartă misterioasă. Sunt cinci: trei băieţi (Victor-naratorul, Goar şi Zoli) şi două fete (Valentina şi Sina), toţi proaspeţi absolvenţi de liceu (pardon, şcoală medie, în terminologia vremii) şi cu bacalaureatul promovat („maturitate” se numea pe vremea aceea). Sunt personalităţi diferite, Victor asigură echilibrul între extreme, căci Zoli e prin sportivul prin excelenţă, fără fumuri teoretice, iar Goar, intelectualul pansiv, anunţă viitorul cercetător. Fetele ca fetele, au un rol mai mult decorativ/de culoare, neexistând probabil pe vremea aceea presiunea feministă de a le acorda o importanţă mai mare. Din capul locului, lucrurile se fac organizat; se vede aici ecoul, fie şi ironic, al birocrației organizaţiilor de tineret:

... constituirăm pe loc Comisia financiară, formată din Goar şi cu mine; Comisia de aprovizionare, formată din Zoli şi din Sina, Comisia cu itinerarul, formată din toţi cinci, Subcomisia pentru păstrarea preţioasei hărți, formată din mine, Comisia de cruce roşie, formată din Sina şi Valentina, Comisia de coordonare a activităţii de cercetare ştiinţifică, sub preşedinţia lui Goar, Subcomisia geografică, formată din Zoli şi din mine, având ca secretară pe Sina, Comisia pentru stabilirea apei potabile, formată din Valentina şi din mine.

Expediţia porneşte la drum şi încep să curgă aventurile: zgomote misterioase, fenomene optice ciudate, evenimente neplăcute precum pierderea hărţii (chit că o proteja ditamai comisia). Într-un crescendo vădit, evenimentele converg spre un climax spectaculos, un festin de sunete şi lumini, probabil un episod din revenirea periodică a unei energii extraterestre rămase captive pe planeta noastră (aşa-zisul „balaur”). Nu-i nimic supranatural la mijloc, pare să ne asigure la tot pasul autorul prin vocea personajelor lui. Una peste alta, un fel de mini-Cireşarii, cu două diferenţe notabile. Mai întâi, dacă în romanele lui Chiriţă eroii aveau de luptat nu doar cu misterele naturii, ci şi cu tot felul de răufăcători, aici cei cinci nu se lovesc de niciun fel de bad guys şi nu le rămâne decât sarcina elucidării unor ciudate fenomene, totuşi naturale.

Mai importantă este poate o a doua diferenţă, ce ţine de o oarecare coloratură expresionistă din Întoarcerea focului, tentă de neconceput în Cireşarii. O anunţă de la primele pagini sonoritatea ciudată a numelui Goar, în contrast cu banalitatea absolută a numelor celorlalţi şi o confirmă intensitatea trăirilor personajelor confruntate cu fenomenele la care asistă, un anume paroxism al angoasei. Temerile sunt potolite în cele din urmă printr-un final pe linia ideologică corectă a materialismului, căci potrivit calculelor, balaurul avea să revină după optsprezece ani, timp în care adolescenţii se vor fi maturizat şi vot fi urmat cariere care să le permită să-i descifreze tainele. Ar fi nedrept să nu-i recunoaştem lui Leonida Neamţu capacitatea de a crea suspense şi de a stârni interesul cititorului, mai ales al celui de acum cincizeci de ani, neexpus la bombardamentul noilor media de azi.

Volumul este ilustrat de Romeo Voinescu.