☺☺☺ Matei Florian - Cexina Catapuxina

S-au văzut, la noi sau aiurea, destule cazuri de autor pe care, prin personajele sale, nu-l mai încape limbajul. E foarte probabil ca cel mai recent exemplu din literatura noastră mainstream să-l reprezinte Cexina Catapuxina, cartea publicată recent la Polirom de Matei Florian. Cexina... este un roman de dragoste al zilelor noastre, conceput ca o suită de relatări la persoana I, al căror erou este bărbat în puterea vârstei, căruia i s-a confecţionat şi o sumară situaţie socială. Entomolog de meserie, petrece mult timp pe coclauri pentru a studia lăcustele şi epatează pesemne babele, care îi spun „nebunul”. Nebunul nostru e însă un adevărat poet în proză; înamorat de o tânără întâlnită undeva pe teren, el compune lungi poeme în care re-creează lingvistic realitatea probabil destul de banală. Textul e înţesat de construcţii ilocuţionare: pentru a se sublinia caracterul special, irepetabil, al situaţiilor, obiectelor le trebuie (noi) nume, până şi pe fetiţa desenată pe tricoul iubitei trebuie s-o cheme cumva:

Spun: trebuie să botezăm fetiţa. Îmi dă dreptate, nu poate să plimbe o fetiţă pe care nu ştie cum o cheamă. [...] Harumi, zic, s-o cheme Harumi. Harumi, zice şi ea. Îi place. Vrei să te cheme Harumi? Fetiţa de pe tricou tace, suflă în păpădie. Vrea. De fapt, aşa o şi cheamă, eu am fost fraieră că nu mi-am dat seama de asta. O s-o alint Mi, zice. Iar eu o să-ţi spun ţie I.

Und so weiter. Epicul se furişează cum poate printre tropi. Textul capătă o viaţă proprie şi mişună de metafore pe tipic modernist care aduc aminte de poeziile cu care Marin Sorescu făcea vâlvă acum o jumătate de veac: „Soarele se mişcă încet, e un moş cu plase, ne urmăreşte, ne e frig” sau, pentru a alege un exemplu mai lung din aceeaşi sferă meteorologică:

Dimineaţa mă stinghereşte, nu ştiu ce să fac cu ea, nu intră în buzunare. Dimineaţa nu e fetiţă, dimineaţa amestecă în cafea cu un beţişor de plastic şi muşcă dintr-un biscuit ca un om mare cu dinţi. Dimineaţa are părul strâns în coadă şi seamănă cu nişte raze reci. Dimineaţa am un singur ochi deschis, cu el mă uit la ceas, o să treacă ani buni până să se însereze, oftez.

Unele episoade sunt de-a dreptul antologice. A se vedea de pildă „fluturii”, nu degeaba protagonistul e entomolog; te duce câteodată gândul la Războiul fluturilor de Paul Cernat şi Andrei Ungureanu, despre care am scris mai demult aici.

Viaţa nu-i simplă, iar a entomologului nici atât, iubirile lui sunt cam tot atâtea ratări, cuplurile (cu Lavinia, Maria/Mi etc.) se fac şi se desfac, până la urmă limbajul nu mai ajunge şi este redus la funcţia lui poetică, doar-doar i s-ar recupera ceva din funcţia referenţială inadecvată:

Îmi spune din nou: Cexina Catapuxina. Cexina, îl întreb, Cexina, îmi răspunde. Cexina Catapuxina. Ne înţelegem, nu mă mai doare capul, am învăţat o nouă limbă. Îmi spune hida do dadi do, erera riri ri ro. Întinde braţele spre mine, mă strânge. Iti toto tati, îi zic, mă mângâie pe faţă, îşi pune mâna la inimă, rita rita, îmi zice, mi-a luat furnicile cu mâna, le-a făcut să zboare.

Această nouă limbă (Barbu i-ar fi zis, poate, „cântec încăpător”) pare a avea o fonologie complet nemarcată, ca japoneza sau hawaiana, cu silabe deschise, fără grupuri consonantice. Sigur că cititorului civil n-o să-i pese de toate aceste chestiuni pedante. Din romanul lui Matei Florian el se va alege cu câteva pagini frumoase, cu multe imagini ingenioase, deşi nu foarte noi ca tehnică şi, una peste alta, cu o lectură provocatoare şi care pune la tot pasul probleme.