☺☺ Dan Alexe - Dacopatia şi alte rătăciri româneşti

În Dacopatia şi alte rătăciri româneşti (Humanitas, 2015), Dan Alexe scotoceşte prin ungherele etosului românesc cu armele sociolingvistului dublat de un bun cunoscător al principiilor lingvisticii diacronice. Obiectivul urmărit de autor, dincolo de acela al sporirii prestigiului unor texte de pe blog prin publicarea lor într-un volum, pare a-l constitui combaterea unor clişee şi excese naţionaliste autohtone sau demitizarea unor fapte (de limbă) nesusţinute de dovezi ştiinţifice. Asemenea fenomene sunt îndeobşte cunoscute sub denumirea de dacomanie; autorul a ţinut să inventeze termenul de „dacopatie”, dar nu sunt deloc sigur că găselniţa va prinde la public.

De departe, cele mai solide secţiuni ale cărţii – compusă dintr-o constelaţie de mici articole consacrate fiecare câte unei idei sau vorbe – sunt cele care se ocupă de mitologia naţională (Gesturi şi geste la români, Dacopatie şi Athos, în parte Arnăuţi şi vorbe vechi). Ni se propun interpretări inedite pentru basme precum Prâslea cel voinic şi merele de aur sau obiceiuri cum ar fi căluşarii şi etimologii insolite pentru termeni cu conotaţii scandaloase (vezi articolul despre pizdă). Autorul dă dovadă de o energie intelectuală debordată, ce trădează în scris un temperament coleric. El se războieşte cu promotorii „ridicolei şi nocivei teorii ultranaţionaliste, neo-protocroniste, cea care proclamă superioritatea metaistorică a dacilor şi anterioritatea limbii lor (în realitate necunoscută nouă, căci nu știm mai nimic despre limba dacilor, aceștia nefolosind scrierea) în raport cu latina”.

Foarte exactă observaţia. Dispunem de cunoştinţe foarte vagi privind ceea ce s-ar putea numi limba „dacă”, ca şi despre populaţia care o vorbea. Demonstraţiile lui Dan Alexe sunt îndeobşte corecte, deşi de multe ori violenţa limbajului scade din forţa argumentelor. Polemistul recurge la ingenioasa tactică de a nu-şi desemna explicit oponenţii decât când aceştia sunt oale şi ulcele (Hasdeu, N. Densuşianu, Noica etc.). Despre adepţii contemporani ai teoriilor dacocentrice nu ni se spune nimic, în ciuda faptului că aceştia generează un imens volum de maculatură.

Dintre reuşitele lucrării aş semnala folosirea ingenioasă şi argumentată a contextului balcanic pentru a explica o serie de fapte de limbă română care ar rămâne altminteri obscure (vezi, mai ales, concordanţele dintre română şi albaneză, văzute într-o lumină diferită de cea a cercetărilor diacronice tradiţionale) sau evidenţierea unor străvechi conexiuni indoeuropene (mai ales în Arnăuţi şi vorbe vechi sau O samă de cuvinte, adevărat mic dicţionar etimologic).

Părţile mai puţin reuşite ale Dacopatiei... ţin în bună măsură de credinţa oarbă a lui Dan Alexe în justeţea afirmațiilor sale. Că avem de a face cu un spirit subtil şi inteligent, nu încape îndoială, dar din păcate aceste calităţi sunt umbrite de infatuare şi lipsă de capacitate (auto)critică. Odată propusă o explicaţie, autorul o consideră definitivă, infailibilă, de necontestat. Că nu aşa stau lucrurile se poate demonstra cu destule din cazurile expuse în carte. Să luăm (aproape la întâmplare), un exemplu edificator. În Mămăliga nu explodează, dar are titluri de nobleţe, Alexe propune o etimologie insolită pentru termenul care desemnează unul din alimentele de bază la noi. El scrie că „mămăliga provine din noaptea timpurilor, pentru că e singurul termen neaoş format prin procedeul reduplicării [mə(l)- məl-] şi pentru că rădăcina *məl- (sau *mal-, prezentă şi în mălai) este la rândul ei una dintre cele mai arhaice, întâlnită în toată aria occidentală a limbilor indo-europene”. Urmează o demonstraţie destul de tehnică, totuşi accesibilă cititorului, care conchide că am avea de a face cu un termen moştenit „poate chiar din limba dacă”. Toate bune şi frumoase, dar n-am stabilit, din primele capitole ale cărţii, că referirile la limba dacă sunt de evitat, în lipsa datelor? În plus, pentru etimologia lui „mămăligă” există explicaţii alternative (de pildă, provenienţa din limbajul ideofonic al copiilor, pentru care pledează chiar reduplicarea menţionată mai sus sau structura cu un grad redus de marcare). O minimă onestitate ştiinţifică ar fi cerut ca o asemenea explicaţie alternativă să fie măcar pomenită şi ar fi trebuit să ni se explice de ce etimologia propusă îi este superioară. Extrem de discutabile rămân şi alte analize, cum ar fi cea a basmului Prâslea cel voinic şi merele de aur, care nu ia în calcul posibilitatea ca numele „Prâslea” (cu un etimon slav care trimite la degetul mic) să poată desemna, în realitate, un copil mic (de statură, sau ultim născut), ca în... Tom Degeţel (vezi Le petit Poucet al lui Charles Perrault).

Trec mai iute peste ultimele secţiuni ale cărţii (Mitologii noi, Mult e dulce şi apoasă), în care autorul se războieşte cu iubitorii de Vama Veche sau cu moravuri occidentale sau orientale mai vechi şi mai noi. Textele din ultima treime a lucrării trădează mai mult idiosincraziile autorului şi, chiar dacă unele idei sunt valabile, haloimăsul general le face mai puţin interesante decât cele din restul lucrării. Dacopatia şi alte rătăciri româneşti oferă multe pagini pe care cititorul pasionat de istoria ideilor şi cuvintelor le va parcurge pe nerăsuflate, dar şi argumente pentru o vorbă veche care spune că unde-i multă minte e şi multă...

Fact checking

Nu încape vorbă, Dan Alexe are o bună pregătire lingvistică. Asta nu-l împiedică să facă uneori confuzii, ca în pasajul următor: „Eliade și ceilalți lingviști care au postulat derivarea lui zână din Diana, zeița pădurii, aveau în mod cert dreptate. Un latinesc D- la inițială urmat de vocalele deschise - E, - I a dat în română Z- decem > zece; dicere > a zice, zicere; dies > zi; deus > zeu.”Just, însă [e] sau [i] nu sunt vocale deschise: [e] e semiînchis, iar [i], închis de-a binelea, domnilor!