Fără a avea motive să-l suspectăm pe Radu Pavel Gheo de simpatii leniniste, e bine de spus din capul locului că Disco Titanic, cel mai recent roman al autorului (Polirom, 2016) e un fel de un pas înainte, doi paşi înapoi. E vorba, din fericire, de un parcurs pe drumul subiectiv al memoriei şi nu de cine ştie ce scriere politică militantă, deşi avem parte, citind-o, de un itinerar presărat cu destule evenimente de importanţă istorică regională. Scrierea, care stă călare pe două decenii (anii 1980 şi 1990) e ruptă oarecum la mijloc de agitatul şi sângerosul decembrie 1989 al Timişoarei, mult-bătătorit punct de inflexiune în viaţa eroilor...
... din rândul
cărora se desprinde protagonistul, Vlad Jivan, un tânăr bănăţean ale cărui peripeţii
avem posibilitatea să le urmărim într-o relatare care, dacă n-ar fi dansul
complicat al memoriei de care abia ce am pomenit, ar fi cuminte şi
gospodărească. Adolescent al deceniului al nouălea, Vlad trăieşte într-o
Timişoară care poate părea cosmopolită în comparaţie cu restul unei Românii
cenuşii şi obosite din ultimii ani de ceauşism, totul datorită apropierii de
Iugoslavia, veritabilă Pays de Cocagne pentru
trăitorii privaţiunilor din România. Vlad şi amicii lui (dintre aceştia, inegal
schiţaţi, se reliefează numai figura lui Loţi) trăiesc sub influenţa de-a dreptul
magică a muzicii sârbeşti (veritabilă obsesie leitmotivică a volumului) sau a
produselor occidentale aduse din ţara vecină. Că veni vorba, pentru
necunoscători, „pumeţii” ar rămâne pe veci o enigmă semantică, de nu ni s-ar
explica că e vorba de „adidaşi [sic] Puma”.
Parcursul
existenţial al lui Vlad ar fi fost cu toate astea banal dacă n-ar fi existat
câteva puncte de inflexiune pe care autorul le pregăteşte minuţios (şantajul la
care e supus eroul, urmat de racolarea de către un ofiţer de securitate,
participarea la demonstraţiile de stradă din decembrie 1989, în care tânărul e
rănit şi incidentul tragic şi violent petrecut în Croaţia în timpul unei
vacanţe cu părinţii). Dacă primele două sunt elemente relativ banale în
contextul prozei româneşti contemporane, cel de al treilea, deşi construit cam
neglijent, reprezintă o trăsătură distinctivă a operei. E unul din acele
episoade care marchează ireversibil viaţa unui om şi de amintirea căruia
personajul nu poate scăpa. Într-atât de vie şi chinuitoare e impresia lăsată de
întâmplare, încât Vlad va simţi nevoie să revină, după aproape douăzeci de ani,
la locul faptei, de data asta împreună cu Emilia, iubita lui din studenţie,
devenită între timp consoartă.
Întreaga scriere
e dominată de piruete mnezice, de reamintiri subiective, pe care vocea
auctorială, foarte discretă de altfel, le subliniază (Filmele vieţii vor fi fiind ele personale, dar tot nu putem ignora
anacronismul lui Vlad: e puţin probabil ca atunci, în acea epocă, să fi spus
„cool“. Dar asemenea lucruri se întâmplă adesea: memoria e maleabilă,
alterabilă, amintirile se sting şi se deformează). Filonul realist,
puternic susţinut de o linie a dialogului firească şi bine condusă, nu fără
umor, e întrerupt câteodată de fantasticul unor experienţe care ţin de
obsesiile psihologice ale individului (grăitoare e fantasma camionului militar
iugoslav care îl bântuie pe Vlad la bună distanţă de destrămarea statului
vecin). Autorul încearcă ruperi de ritm ce ţin de tehnica scriiturii, la loc de
cinste situându-se introducerea unor capitole scrise în stilul scenariului de
film, cu dialoguri şi indicaţii scenice. Tot de tehnica scenariului se leagă
particularităţi de tipul catchphrase (Lisîn veri cherfuli, ai şel sei zis onli
oăns, exclamă adesea Vlad, în transcriere română). În ansamblu, un efort
susţinut (şi de cele mai multe ori izbutit) de a crea personaje verosimile,
deşi peripeţiile prin care trec acestea mai sunt descheiate la nasturi pe ici,
pe colo.
Disco Titanic este, pe alte coordonate, o replică dată mai
vechiului Muzici şi faze al lui
Ovidiu Verdeş (vezi aici). Vlad Jivan este, ca şi Tinuţ, un tânăr care respiră greu
accesibila muzică străină a adolescenţei, dar care are parte, spre deosebite de
contemporanul său bucureştean, de evenimente dramatice şi cu urmări
ireversibile. Disco... e şi evocarea
nu lipsită de patetism a unei lumi dispărute, a unui spaţiu mitic (vechea
Iugoslavie) care s-a destrămat (o Iugoslavie
ideală în care n-au ajuns să trăiască niciodată, dar în care trăiau cu mintea
de-atunci, o Iugoslavie la care tânjeau şi pe care o redescopereau acum, întorcându-se
printr-o încâlcitură de salturi ale memoriei şi rezemându-se unul de altul pe
întortocheatul traseu al nostalgiei după o nostalgie). Este şi o carte a
prieteniei, la fel ca Noapte bună, copii!
(vezi aici), deşi mai puţin articulată la acest capitol decât romanul anterior.
Făcând totalul, obţinem o scriere solidă, care îl captivează pe cititor şi care
justifică, prin satisfacţii, cele câteva ore pe care i le alocă acesta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu