Mihnea Moisescu - Într-o seară de primăvară

Apărut la Editura Tineretului în 1965, adică la sfârşitul perioadei de intens conformism ideologic care începe în 1948, volumul de povestiri Într-o seară de primăvară de Mihnea Moisescu cuprinde nouă proze care pot fi cu uşurinţă grupate în două categorii pe criterii tematice şi, în definitiv, cronologice. Din prima fac parte primele trei bucăţi, care se încadrează cu uşurinţă în tema bine reprezentată a aşa-zisei lupte a comuniştilor ilegalişti împotriva exploatării burghezo-moșierești. Este un subiect care nu a încetat să stârnească interesul creatorilor din perioada socialistă, fie ei scriitori, cineaşti sau artiști plastici. Transportul clandestin de manifeste antifasciste, torturile din beciurile poliţiei şi Siguranţei sau participarea la luptele purtate împotriva fostului aliat german la 23 august 1944 sunt tot atâtea sub-teme ilustrate ad nauseam în epocă.

Deschiderea volumului o face piesa Manifestele, în care ucenicul Culai, un utecist maturizat de timpuriu (tatăl îi fusese ucis în lupta cu exploatatorii) preia nişte manifeste subversive şi le ascunde în sobă. În mod surprinzător, poliţia, care face o descindere, nu le găseşte, pentru că lelea Sofia, mama eroului, avusese grijă să le pună la adăpost. Culai, tânăr curajos, dar cam naiv, are astfel revelaţia militantismului propriei sale mame, pe care o crezuse femeie simplă şi temătoare, incapabilă de gesturi vitejeşti. Vioristul, a doua povestire „ilegalistă”, ni-l prezintă pe Neagu, un muncitor de 18 ani pasionat de cântatul la vioară, care ascunde omniprezentele manifeste în cutia instrumentului. Prins de poliţie, acesta este supus unui interogatoriu perfid de către un inspector cultivat, dar cu atât mai pervers, filogerman şi cunoscător de muzică. Neagu este pus să facă alegerea tragică între a-şi vedea distruse prin tortură degetele de violonist şi de a trăda, divulgând adresa tipografiei clandestine. Finalul, deschis, îi indică totuşi cititorului că instrumentistul va opta pentru prima situaţie.

Dacă în primele două texte eroii luptă nemijlocit şi au de suferit pentru faptele lor vitejeşti, în Niculăieş copilul, un biet orfan care face pe argatul şi păzeşte oi, este victimă colaterală a luptelor purtate cu nemţii de muncitorii conduşi de comunişti imediat după 23 august 1944. Acestui erou literar pare să i se aplice zicerea nomen est omen, cel puţin dacă ne amintim de Niculăieş din Un om năcăjit al lui Sadoveanu, întruchipare a prozei sămănătoriste cu oameni simpli care suferă într-o lume alcătuită strâmb (însă fără perspectiva unui 23 August!). Detaliu picant: inginerul de la fabrica unde lucrează Petratu, mentorul comunist al lui Niculăieș, este văzut ca un exploatator, unealtă a patronatului odios. Inginerul este de altfel poreclit, grăitor, „Balaurul”.  

Cea de a doua categorie de texte din cartea de faţă este reprezentată de scene şi întâmplări din viaţa civilă sau din lumea şcolii de după instaurarea regimului democrat-popular. Sacrificiile micilor eroi din precedentele proze au dat roade şi acum ne aflăm în lumea cea nouă, cu alte probleme şi provocări. Din fericire, avem multe personaje pe măsura marilor transformări sociale petrecute în acest timp. În După viscol, Valeriu, se mută cu familia la ţară, unde fusese repartizat tatăl lui, de profesie inginer. Alături de bunul său prieten Todiriţă, el salvează viaţa unei bătrâne, tuşa Siţa, bolnavă şi izolată în timpul unei furtuni de zăpadă.

Ghilimelele din titlurile următoarelor schiţe (Un articol „critic” şi „Vedeta”) par să semnaleze poziţia lor singulară. Ambele proze ilustrează una din obsesiile ideologice ale vremii, lupta împotriva individualismului, văzut ca defect intolerabil, eventual ca racilă a fostei orânduiri burghezo-moşiereşti. Articolul „critic” se distinge prin prezenţa (singulară în volum) a unor elemente de satiră la adresa respectivei mentalităţi. Radu e bun prieten cu Ducu, talentat aeromodelist, însă ins egoist şi – păcat capital – insensibil la apelurile detaşamentului de pionieri. Pus să scrie un articol pentru gazeta de perete în care să-şi critice amicul, Radu ajustează textul până la completa dispariţie a reproşurilor adresate păcătosului, sfârșind el însuşii prin a fi înfierat la gazeta de perete. Vedeta este Cecilia, o elevă din clasa a şaptea care „primise în familie o bogată educaţie artistică: făcuse balet, învăţase pianul, apoi, mai târziu, mersese la teatru, la operă şi la concerte”. Cecilia, care poartă, poate nu degeaba, numele sfintei patroane a muzicii, e talentată, însă asta nu scuză păcatul individualismului, care îi atrage eliminarea din brigada artistică a cărei stea incontestabilă fusese. Eroina nu e lipsită de conştiinţă; sub presiunea colectivului (dirijat, cu tact, de omniprezenta instructoare superioară de pionieri, tovarăşa Veniamin), ea îşi îndreaptă greşelile, ba chiar ajunge să îi înfiereze pe cei care se fac vinovaţi de intrigi (Violeta) şi e reprimită printre colegi.

Om aspru înfăţişează un incident minor, care capătă proporţii catastrofale în ochii elevilor dintr-un sat. Scăpaţi din adăpostul construit de copii din cauza unei scânduri putrede, nişte iepuri ameninţă să distrugă brazdele de răsaduri ale gospodăriei agricole colective conduse de Ilie Ştefan, temutul preşedinte, omul aspru din titlu. Primejdia este înlăturată prompt, pagubele sunt minime, iar omul aspru se dovedeşte un ins bun, cu un zâmbet care te „unge la inimă, nu alta!”. Detaliu hazliu, unul din personaje se numeşte Ilie Vătui (vătuiul este numele dat puilor de iepure).

O rachetă neobişnuită îşi desfăşoară acţiunea înaintea unei zile de 8 Martie, când elevii pregătesc mici cadouri pentru mame şi învăţătoare. Tovarăşa Gheorghiu, învățătoarea copiilor, este internată în spital bolnavă de hepatită şi nu poate fi vizitată, motiv pentru care Vlad, un băiat cu mult talent la tehnică, construieşte o „rachetă” alcătuită din baloane. La această rachetă, care se va ridica în dreptul geamurilor salonului de spital, vor fi ataşate carnetele cu note ale elevilor, pentru ca tovarăşa Gheorghiu să poată vedea că aceştia nu s-au lăsat pe tânjeală în absenţa ei, ba chiar l-au ajutat pe Popescu, codaşul, să-şi îndrepte notele la matematică. Sunt puse în mişcare toate clişeele educative ale epocii, cu îndrumarea exercitată de instructoarea de pionieri, acţiunile de ajutorare a elevilor slabi şi „Cercul mâinilor îndemânatice” care confecţionează tot felul de obiecte kitsch („mici bibelouri din lemn, rame pentru fotografii, lucrate la traforaj”) pentru a fi oferite de Ziua femeii. Amuzant e un scurt episod proto-feminist, în care Ioana Oltiş, colega lui Vlad, se ciondăneşte cu acesta din cauza unor stereotipuri sexiste:

— Nu văd nimic de râs! Tu crezi că pe femei nu le interesează rachetele? Te înşeli amarnic! Sper c-ai auzit de Valentina Tereşkova! Şi desigur că se pregătesc să zboare cu rachetele şi alte femei. Bineînţeles, femei curajoase, nu nişte fricoase ca tine!

— De unde ştii că sunt fricoasă? De unde ştii?

Cu Într-o seară de primăvară, ultima schiţă, care dă şi titlul cărţii, nu păşim prea departe de năzuinţa de a ajunge la stele. Mihai şi Lelia trăiesc începutul unei idile nevinovate. Aflăm că relaţia lor nu a fost lipsită de asperităţi, din cauza unei rivalităţi şahiste, depăşite mai ales datorită tactului de care dă dovadă fata. Tinerii sunt firi complementare: Lelia e pasionată de literatură şi poezie, în timp ce Mihai îşi doreşte să ajungă astronaut, termen folosit în mod surprinzător, în locul sovieticului cosmonaut, mai comun la noi. Mesajul e simbolic; atingerea stelelor e văzută în dublul ei înţeles, de călătorie spaţială şi de năzuinţă spre un ideal.

Mihnea Moisescu, cunoscut mai ales pentru activitatea lui în domeniul SF, a avut contribuţii notabile şi la dezvoltarea literaturii moralizatoare pentru copii şi tineret. În cartea de faţă apar, în linii mari, aceleaşi stereotipuri care apar în Nemaipomenitele întâmplări ale lui Fănel (1963), despre care am scris mai demult aici.

Volumul este ilustrat de Socoliuc Vasile.

Fact checking

Valentina Tereşkova (n. 1937) este prima femeie care a zburat în spaţiu (1963). Menţionarea reverenţioasă a cuceririlor spaţiale sovietice era o practică frecventă în scrierile vremii.