20 iulie 2021

Un vrăjmaş care trebuie doborât: literatura de scandal (I)

Am împrumutat titlul acestei postări din Tânărul  muncitor, organ central al Uniunii Tineretului Muncitor, predecesorul Scânteii tineretului. La ceva mai mult de o lună de la instaurarea regimului democrat-popular, săptămânalul începe publicarea unui ciclul de articole consacrate pericolului pe care aşa-numita „literatură de scandal” l-ar fi reprezentat pentru tineret. Semnate de Vicu Mândra[1], primele patru articole ale seriei schiţează un tablou sumbru al activităţii câtorva edituri particulare, a căror producţie contravine spiritului noii ideologii dominante. Seria se deschide la 5 februarie 1949 prin articolul intitulat Un vrăjmaş care trebuie doborât: literatura de scandal. Autorul începe prin a prezenta cazul, fictiv, al unui tânăr care „tare are chef de viaţă şi de fapte mari”. Tânărul nu este un fitecine fără căpătâi, el este muncitor (se află, aşadar, de partea bună a istoriei) aşa că aspiraţia lui poate fi luată, cel mult, drept expresia naivităţii şi a vârstei fragede. Aceste atribute îl fac vulnerabil la tentaţiile reprezentate de literatura de senzaţie care pândeşte la orice pas:

La chioşcul din colţ îi atrag atenţia nişte cărţulii galbene cu coperţi desenate”. Un mascat ţine în şah o femeie cu figura crispată de groază”. Alături, raza luminoasă a unei lanterne descoperă conţinutul unei casse de bani, iar dedesubt un boxeur atinge o directă zdravănă unui adversar. Pe coperţile colorate tânărul nostru citeşte titlurile răsunătoare: Lampa misterioasă, Dreptul pumnului, Crima din Los-Angeles, Senzaţionalul asasinat din strada X.

Problema degajată de autor o reprezintă lipsa de educaţie, la care se adaugă unele influenţe rele, cu un efect care contracarează atracţia valorilor promovate de colectivul de muncă: 

Alte cărţi nu prea a mai citit, iar pentru el măscăriile [sic] acestea cu bandiţi constituie întreaga sa cultură. Până deunăzi nu l-a îndrumat nimeni către lectură. S-a mai luat după coperţile strălucitoare şi după filmele proaste de cow-boy pe care le-a văzut la cinematograful de cartier. Acuma la fabrică tovarăşii lui îi vorbesc despre muncă şi despre măreţele înfăptuiri ale oamenilor muncii. Dar el a citit în fascicolele cumpărate la chioşc despre oamenii săraci care au devenit milionari peste noapte şi despre bandiţi minunaţi care sunt respectaţi de toată lumea. Apoi el a văzut că şi vecinul său elev este cântat de romanele din colecţia „Masca roşie” şi el este doar băiat cu carte.

Nu e vorba de un divertisment benign. Atracţia răului este reală, iar setea de aventură, mai ales când e greşit canalizată, îl poate împinge pe tânăr la fapte reprobabile, cu consecinţe grave, căci Când ajunge la puşcărie sau când rămâne repetent la şcoala de ucenici, tânărul nostru se miră că lucrurile nu se întâmplă ca în romanele cu mascaţi şi cade pe gânduri.

Trecând de la planul individual la cel mai general, al categoriei sociale – tineretul –, Vicu Mândra îşi intră în rolul de acuzator şi indică şi o serie de paşi spre soluţia problemei:

Setea de viaţă şi de libertate a tineretului a fost prea mult timp hrănită cu diversiunea literaturii „de aventuri” şi prea simţim astăzi urmările acestei „educaţii” pentru ca să mai putem tolera această situaţie.

Fireşte, există şi o bună literatură de aventuri, care îmbogăţeşte bagajul de cunoştinţe al tânărului cetitor, îndemnându-l la mari fapte, dezvoltându-i simţământul patriotic şi devotamentul pentru lupta dârză a tuturor celor ce iubesc libertatea.

Vinovate nu sunt, desigur, cărţile în sine. E vorba de editorii particulari lacomi şi lipsiţi de scrupule, care hrănesc cu produsele lor nocive mintea tineretului, împotriva cărora autorul articolului interoghează retoric: 

Câte asemenea cărţi [educative] s-au tipărit însă la noi? Câte asemenea cărţi s-au ostenit să editeze nesăţioşii din fruntea editurilor VATRA, ENCICLOPEDIA, CLUJANA ş.a.m.d? Încă astăzi unele edituri şi tutungeriile de la cele din centru până la cele mai periferice desfac marfa cu venin a colecţiei „Masca roşie” şi dulcegăriile deşănţate ale „Enciclopediei”. Încă astăzi cărţuliile „ştiinţifice” ale „CUGETĂRII” şi literatura ieftină a editurii „Cioflec” împânzesc vitrinele.

E adevărat şi că de la cucerirea întregii puteri politice de către partidul comunist nu trecuseră nici două luni, iar librăriile nu fuseseră epurate de marfa periculoasă. Este interesant de observat că această epurare nu era încheiată, cel puţin de facto, nici zece ani mai târziu, în 1958, în momentul apariţiei lucrării Copilul şi cartea[2] a pedagogului Ilie Stanciu. Discutând despre lecturile recomandate copiilor, acesta menţionează un adevărat sistem de biblioteci paralel cu cel oficial, reprezentat de tutungerii şi băcănii, unde copiii puteau împrumuta cărţi din categoria celor înfierate de Vicu Mândra:

Se mai găsesc şi unii debitanţi de tutun sau băcani care, contra unei sume oarecare, împrumuta pe ascuns copiilor broşuri şi cărţi din vechile colecţii de romane poliţiste. Aşa se explică circulaţia încă destul de largă a unor asemenea scrieri extrem de dăunătoare printre elevii şcolilor noastre. 

La 12 februarie 1948 apare al doilea articol al seriei, intitulat Editura „Vatra” focar de otrăvire a tineretului. De această dată ţinta „demascării” e precizată de la bun început. (Va urma cândva)

Caricatura reprodusă însoțește articolul din 5 februarie 1948 la care se face referire în text.



[1] Vicu Mândra/Mîndra (1927-2018), critic literar, teatrolog şi profesor universitar, era un nume des întâlnit în presa vremii, unde juca mai ales rolul de acuzator. S-a remarcat la sfârşitul anilor 1940 printr-o serie de articole menite să demaşte, în spiritul vremii, „confuzia ideologică” din opera lui G. Călinescu, precum şi anacronismele şi şovăielile ideologice din pagina literară din Naţiunea, ziarul condus de acesta. Deşi foarte tânăr (Mândra era chiar studentul celui criticat), el nu este intimidat de statura profesorului său. Diatribele lui, parte a unei campanii îndreptate împotriva lui Călinescu, nu au rămas fără efect. Celebrul critic şi universitar a fost îndepărtat de la catedră, fiind „izgonit” la un institut de teorie literară şi folclor creat special pentru el.

[2] Ilie Stanciu, Copilul şi cartea, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1958.

Niciun comentariu: