Un vrăjmaş care trebuie doborât: literatura de scandal (II)

La 12 februarie 1948 apare al doilea articol al seriei, intitulat Editura „Vatra” focar de otrăvire a tineretului. De această dată ţinta demascării  e precizată de la bun început. Tactica adoptată de jurnalist e relativ banală în epocă şi este reprezentată de asocierea editurii şi a patronului ei (Dumitru [Ion] Lambru) cu regimul înlăturat prin lovitura de stat de la 23 august 1944. Răul pe care l-ar fi făcut Vatra are rădăcini adânci şi nu poate fi şters prin tipărirea unor autori etichetaţi în epocă drept „progresişti”:

Editura „VATRA” se cuvine a fi pusă prima pe lista demascărilor. Activitatea acestei prăvălii cu marfă toxică, începută multă vreme înainte de 23 august, înfloritoare pe vremea dictaturii antonesciene, a continuat şi în ultimii ani.

Cunoscută ca „editură de scandal” înaintea eliberării ţării de sub fascişti, „Vatra” a căutat să-şi spoiască faţada după 23 august, tipărind câteva romane de Upton Sinclair şi A. de Saint Exupèry [sic], pentru „a se pune în ritmul vremii”.

Faptul că editura este condusă de Dumitru Lambru, om al vechiului regim care „şi-a mângâiat decoraţiile de vechi ofiţer antonescian” nu poate reprezenta decât o circumstanţa agravantă. Repertoriul editorial este reprezentat de tipărituri „de scandal”, care se înscriu „pe linia speculării deşănţate a senzaţionalismului şi a sentimentalismului dulceag”:

Sigură că asemenea „se vinde bine”, editura „Vatra” a tras în nenumărate exemplare opere „de mare răsunet mondial” ca: Golful francezului de Daphné [sic] du Maurier (poveste sentimental-exotică în care un nobil se face pirat şi o doamnă din nobilime e gata să fie convertită la viaţa măreaţă a pirateriei!!). Scadenţa Destinului de James Hilton (imn plecării în faţa soartei atotputernice), dulcegării sentimentale predicând resemnarea si cântând viaţa oamenilor „bine crescuţi’’ iscălite de gloriile răsuflate ale lumii anglo-saxone: Rachel Field, Howard Spring, Louis Bromfield ş.a.m.d. Pe aceeaşi linie „Vatra” a publicat cu plăcere operele scriitorilor români de acelaşi calibru şi în acelaşi spirit putred: Catrinel[1] (Una din noi e de prisos), Neagu Rădulescu[2] (Sunt soldat şi călăreţ etc.), Sergiu Dan (Surorile Veniamin).

Foarte gravă este influenţa exercitată asupra tineretului de cărţile din domeniul „crimei senzaţionale”. Vatra ar fi lansat pe piaţă „stocuri masive de otravă condensată în dosul ilustraţiilor cu bandiţi şi femei încremenite de groază”. Sunt citate titluri precum „Misterul trenului de aur”, „Gentlemen”, „Asul de treflă” şi mai ales malefica colecţie „Masca roşie”, scoasă de o editură-paravan („Express”). Iar ce nu i se poate ierta cu niciun chip este vina de a fi „editoarea trădătorului Titel Petrescu şi a cărţii de popularizare «tehnică» a bombei atomice”. Este vorba de Ce este socialismul? de Constantin Titel Petrescu, fostul preşedinte al Partidului Social Democrat interbelic, notoriu prin „trădarea sa”, în realitate refuzul de a consimţi la absorbirea formaţiunii politice de către Partidul Comunist Român în urma congresului din februarie 1948 şi de Bomba atomică de G. Pomescu.

Pentru toate aceste culpe, se cereau măsuri radicale:

In opera de curăţire a rămăşiţelor reacţionare, conştienţi fiind de însemnătatea influenţei cuvântului tipărit, socotim că desfiinţarea editurii „Vatra” şi interzicerea tipăriturilor sale se impune de urgenţă.

În realitate, Vatra avea o producţie editorială foarte diversă, care nu putea fi în niciun fel redusă la subliteratura de consum, desigur rentabilă din punct de vedere comercial. Printre autorii publicaţi imediat după război se numără clasici precum Bălcescu, Kogălniceanu sau Ion Ghica, biografi ca Ioan Masoff sau prozatori contemporani valoroşi precum Erich Kästner. 

După cum promisese în finalul articolului despre Vatra, Vicu Mândra îşi continuă o săptămână mai târziu (pe 19 februarie) demascările puse sub genericul Primejdia literaturii de scandal printr-un text de dimensiuni mai mari intitulat, cu vehemenţă, Să fie închise fabricile de literatură „pasională”! Domnul Georgescu-Delafras şi politica struţului. O „Enciclopedie” pornografică şi o editură „Clujană” de senzaţie. Articolului precedent i se adaugă noi studii de caz. Tânărul gazetar deplânge apariţia de „[t]raduceri prost făcute, opere aşa-zis originale, semănând leit una cu alta; repetând la nesfârşit poveştile cu o femeie şi doi bărbaţi (mai există o versiune: un bărbat şi două femei), care „sunt tipărite în serie, cu mare grabă şi vândute ieftin la «preţ popular»”.

Sunt reluate acuzaţiile de fascism aduse patronilor de edituri; de această dată vizat este „cunoscutul «ideolog» fascist” Petre Georgescu-Delafras de la editura Cugetarea, compromis prin „donaţiile făcute regimului antonescian”, prin urări ceremonioase la adresa acestuia şi mai ales printr-un set de lucrări naţionaliste, ortodoxiste sau laudative la adresa Germaniei naziste[3]. Vigilenţa autorului nu este adormită de „pocăinţa” postbelică a editorului, practicant al clasicului „sistem al struţului”, în vreme ce îşi continuă acţiunea de corupere a tineretului prin publicarea unor lucrări pornografice:

Două volume semnificative pentru linia „Cugetării” sunt lucrările de grosolană camuflare „ştiinţifică”: „Meseria de soţ” si „Profesia de soţie”[de Lucio D’Ambra]. Speculând mai departe gustul pervertit al unora, pervertind noi cititori, „Cugetarea” încearcă să-şi ascundă adevărata faţă, anunţând spre publicare unele cărţi sovietice. Înşelăciunea nu poate prinde însă cu niciun chip, iar forma nazistă a „Cugetării” nu e astăzi decât o regretabilă rămăşiţă a unor vremuri triste, fără de rost în arena literară a României.

Ca şi în cazul editurii Vatra, nici producţia, extrem de bogată, a editurii Cugetarea nu este lipsită de valoare în integralitatea ei şi nici nu aparţine în totalitate unor autori compromişi. Ea a publicat de altfel de-a lungul anilor autori români consacraţi aflaţi în graţiile noului regim, precum Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu sau Gala Galaction, clasici ai literaturii universale (Maupassant, Hugo, Dostoievski etc.) Chiar în 1948 Cugetarea îl publică pe Vitali Bianki, autor sovietic de cărţi pentru copii, deci dincolo de orice suspiciune, căruia îi apare volumul Şoricelul Pic pe urmele dihăniilor.

Editura „Enciclopedia”, mai puţin cunoscută decât primele două incriminate, ar fi o editură de „tip popular” care „s-a specializat în romane de amor fatal cu scenele pornografice cuvenite unor cărţi de asemenea teapă”. Aici apar „scriitori de duzină” ca Jean de Letras sau Raymond Marchand, „produse tipice ale moralei burgheze intrate în descompunere”. Topos frecvent în publicistica acelor ani, morala burgheză descompusă este folosită aici ca argument pentru interzicerea activităţii editurilor particulare:

Ce efect au aceste «romane pasionale» şi care le este contribuţia la infectarea atmosferei în care oamenii de azi se trudesc să ridice o viaţă nouă, este limpede pentru oricine. Ceea ce nu este tocmai limpede însă, este îndrăzneala „Enciclopediei” de a-şi continua cu nepăsare opera de otrăvire a tinerilor atraşi prin desenele deşănţate de pe coperţile cărţilor de „mare amor”.

O dimensiune aparte o are activitatea editurii Clujana în domeniul literaturii de spionaj. Apreciată desigur de tineret, această literatură nu avea cum să fie pe placul autorităţilor comuniste din primii ani ai războiului rece, cu atât mai mult cu cât este vorba de producţii occidentale, vinovate pe deasupra şi de exotism:

„Clujana” foloseşte „mirajul spionajului”, popularizând cu date extravagante agenţia imperialistă, duşmanul popoarelor libere, „Intelligence-service”, publicând aşa-zise studii despre „Femeile în spionaj” şi răspândind cărţulii pseudo-ştiinţifice despre India şi alte „ţări ciudate”.

În finalul articolului suntem anunţaţi, printr-un veritabil teaser, că „[d]emascarea surselor «literaturii de scandal» nu se opreşte aici”, însă autorul nu se ţine de cuvânt. (Va urma.)

Caricaturile reproduse însoțesc articolele din 12 și, respectiv, 19 februarie 1948 la care se face referire în text.

---

[1] Pseudonim al Sidoniei Drăguşanu (1908-1971).

[2] Prozator şi grafician de talent, Neagu Rădulescu a avut de pătimit de pe urma unor volume care îl aveau ca erou pe soldatul Neaţă, participant la războiul antisovietic (Păţaniile soldatului Neaţă (1943), Soldatul Neaţă în război (1943), Neaţă în concediu (1944)). Printr-un jurnal al Ministerului Propagandei din 4 iulie 1945 lui Neagu Rădulescu i se interzice practicarea profesiunii de ziarist pe timp de patru ani: Prin articolele şi desenele sale a încercat să ridiculizeze armata sovietică punând-o într-o lumină defavorabilă, Prin volumele editate în legătură «Soldatul Neaţă», care au câştigat  mare popularitate, a provocat cunoscutele resentimente împotriva Naţiunilor Unite.” (Monitorul Oficial al României. Partea 1 din 11 iulie 1945, nr. 154).

[3] Sunt citate, printre altele, Forţele naţionalismului creator de Gabriel Drăgan, Germania şi Italia şi Ortodoxie şi Etnocraţie de Nichifor Crainic sau Hitler şi tineretul german de Radu Cernea.