Literatura juvenilă într-un „an de pregătire” (I)

Anul 1948 reprezintă un interval de tranziţie între vechea literatură pentru copii şi tineret, atâta câtă era, moştenită din perioada interbelică, cu accentele specifice puse de războiul antisovietic, şi noua literatură juvenilă care avea să înflorească mai ales în deceniul următor. Este, după expresia lui Octav Şuluţiu[1], „un an de pregătire” în care apar puţine lucrări originale sau articole de presă consacrate problemelor generale ale acestui domeniu[2]. După 1950, şi mai cu seamă în jurul anului 1955, vor avea loc în presă dezbateri consistente cu privire la statutul estetic şi menirea social-educativă a literaturii consacrate cititorilor tineri. Cu atât mai interesant apare articolul lui Mihail Cosma intitulat Câteva probleme ale literaturii pentru copii semnat de Mihail Cosma în România liberă nr. 1270 din 10 octombrie 1948.

Autorul subliniază de la bun început miza importantă pe care o are în noul context social-politic literatura juvenilă:

Uriaşul proces de primenire prin care trece ţara noastră şi care duce la o serie de transformări pe plan cultural - de pildă consecinţele pe care le va avea aplicarea în practică a reformei învăţământului - readuc această problemă într-o actualitate imediată. Ca niciodată până astăzi, discuţia asupra liniilor directoare pe care trebuie să evolueze preocupările pentru hrana spirituală a „celor mici” devine presantă, imperioasă. Şi credem că nimic nu trebuie să ne împiedice de a trece la o adâncă analiză a acestor probleme, la dărâmarea „bunelor tradiţii”, la însuşirea celei mai avansate experienţe - aceea a literaturii sovietice - la crearea unui climat nou pentru noile mlădiţe.

O bună parte a articolului este consacrată, în  spiritul vremii, combaterii tendinţelor burgheze („bunele tradiţii”)

Reconsiderând trăsăturile care reies din esenţa de clasă a literaturii burgheze pentru vârstele mici, este util să ne oprim asupra unora din aspectele mai puţin subliniate. Ideologia claselor exploatatoare şi-a răsfrânt substratul antiuman, antisocial, de diferenţiere şi apel la josnicie, şi în câmpul „nevinovatelor” producţii literare pentru copii. Povestea „Cenuşăresei” care este sortită să aştepte pe „mărinimosul” făt de împărat... pentru a se căsătoriei şi a se salva de... mizerie; morala „fericiţi ei săraci cu duhul: etc., pe care o ascund atâtea şi atâtea basme care predică renunţarea; fantasticul dus până la utopie în povestirile cu „balauri” şi monştrii de aceeaşi categorie - toate acestea ascund fie tema împăciuirii dintre clase, fie scopul ruperii conştiinţei copiilor de orice tangenţă cu realitatea, ascunzându-se astfel aspectele adevărate şi hidoase ale societăţii capitaliste.

Apare aici dificila chestiune a conţinutului ideologic al scrierilor literare. Specie literară „cu probleme” pentru concepţia filozofică materialistă, basmul este una din nucile greu de spart pentru teoreticienii literaturii pentru copii din primii ani ai republicii. El nu poate fi pur şi simplu expulzat din canon ca formă tributară unor concepţii sociale învechite, care nu evidenţiază lupta de clasă, căci epicul pe care îl ilustrează exercită o puternică atracţie asupra copilului, atracţie care poate fi canalizată şi instrumentalizată. Pe de altă parte, basmul conţine prin însăşi natura sa elemente fantastice care ameninţă să intre în coliziune cu dogma materialistă sau cu metoda de creaţie a realismului socialist, permanenţe oficiale ale vremii. După cum vom vedea cu mai multă claritate în analiza unor materiale viitoare, va trebui creat un basm de tip nou, curăţat de etica „burgheză”, de personaje supranaturale greu asimilabile[3]. La teoria şi practica „noului basm” vor aduce contribuţii importante autori precum Al. C. (Corodar) Constantinescu, Vladimir Colin şi, ceva mai târziu, înspre finalul celui de al şaselea deceniu al secolului trecut, Lucia Olteanu.

În literatura americană recentă toate aceste „calităţi” au câştigat recordul „ingeniozităţii”. Cărţile destinate copiilor, când nu oferă teme din lumea unor planete imaginare, a fantasmagoriilor construite până la tâmpirea imaginaţiei, aduc episoade din viaţa gangsterilor, cărora li se atribuie geniu, curaj, „eroism”. Sportul exacerbat devine o raţiune a existenţei, o expresie a unui afacerism fără scrupule. Albumele pentru copii sunt mereu mai mult lipsite de textul scris, înlocuit cu desenul animat, ceea ce duce treptat la o atrofiere a gustului lecturii. De asemenea comercianţii yankei nu uită să imprime peste tot atmosfera necesară politicii oficiale. Discriminările rasiale, ideea „supremaţiei” civilizaţiei dolarului, goana după „business”, morala revolverului, crima la fiecare pas, iată numai câteva din izvoarele preferate ale scriitorilor americani care sunt oferite imaginaţiei fragede ale [sic] celor mici. O consecinţă a acestui fel de „literatură” este fără îndoială şi un alt record pe care l-au câştigat americanii: cel mai mare coeficient al criminalităţii infantile de pe glob. Influenţa ei este resimţită în toate ţările burgheze din Apusul Europei. Nu demult, în mai 1948, s-a putut admira la o expoziţie a „Presei pentru copii” organizată la Paris, „bogăţia” motivelor decadente a autorilor de literatură pentru copiii din ţările apusene. N-au lipsit nici povestirile de „tip negru” şi nici măcar absurdităţile „suprarealiste” ale unor autori ca Dali[4] etc. Mii de scrisori de protest au primit din partea părinţilor ziarele „Ce soir” şi „Humanite” [sic], care au declanşat o susţinută campanie împotriva „pericolului public” pe care îl prezenta expoziţia.

Recunoaştem cu uşurinţă în rândurile de mai sus tema favorită a infernului din ţările capitaliste, mai ales din Statele Unite, în care literatura pentru copii, subjugată de interese pur mercantile, serveşte scopuri malefice. Este tema îmbrăţişată şi de autorul articolului din Muncitoarea din 24 octombrie 1948, despre care am scris acum câteva săptămâni aici, iar arsenalul de acuzaţii este practic acelaşi. Mihail Cosma atacă şi grafica americană pentru copii şi tineret, subiect al unor acerbe critici în epocă. Este vorba (termenul în sine nu este folosit) de celebrele „comics-uri”, corespondentele de peste ocean al benzilor desenate europene. demonizate pentru mesajul lor violent şi antiintelectual. Critica „comics-urilor” americane ocupă un loc important în economia înfierării, în primul deceniu de socialism, a culturii burgheze americane, iar asupra acestui subiect vom reveni. (Va urma)

Postarea este ilustrată cu o caricatură de Eugen Taru apărută în Contemporanul din 5 noiembrie 1948, care înfăţişează agenţii „civilizaţiei” occidentale, în realitate delincvenţi şi nazişti.

---

[1] Literatura română în anul 1948, în Naţiunea nr. 830 din 29 decembrie 1948.

[2] Unul din puţinele articole generale este publicat de Elena Pătrăşcanu în Flacăra din februarie 1948 (Literatură, teatru şi pictură pentru copii). Cu foarte puţină vreme înainte de reţinerea ei odată cu căderea în dizgraţie a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, scenografa, pionieră a teatrului de păpuşi în ţara noastră, subliniază importanţa literaturii în procesul de educaţie a cetăţenilor noii republici, pledând pentru „dreptul la fantezie”. Este desigur vorba nu de o fantezie anarhică, aplicare a unor „principii educative perimate, de natură burgheză”. Artista se pronunţă pentru eroi „cu conţinut nou”, legaţi de viaţă, ale căror fapte pot fi explicate. O altă discuţie generală îi este prilejuită lui Mihail Cosma de scrisoarea părintelui neliniştit despre care am scris nu demult pe acest blog (articolul apărut în România liberă din 18 iulie 1948). De asemenea, am scris despre articolul lui Radu Lupan apărut în Contemporanul din 1 octombrie 1948.

[3] Găsim în această concepţie, în mod poate surprinzător, reminiscenţe ale teoriei aristotelice a verosimilităţii şi necesităţii („În zugrăvirea caracterelor, ca şi în îmbinarea fap­telor, trebuie, de asemenea, să se caute totdeauna necesarul sau verosimilul, aşa încât să fie necesar sau verosimil ca un personaj să vorbească sau să acţioneze într-un anumit fel şi ca, după cutare lucru, să urmeze neapărat cutare altul”. (Aristotel, Poetica, Editura ştiinţifică, Bucureşti 1957)).

[4] Salvador Dalí, criticat intens în presa anilor 1940-1950 pentru excentricitate, suprarealism şi relaţii de prietenie cu dictatorul spaniol Franco, este treptat reevaluat. În jurul anului 1958 apar materiale în care sunt apreciate lucrările daliniene din perioada „realistă” şi se admite că avem de a face cu un artist talentat, care a avut o perioadă „sinceră” valoroasă, insistându-se asupra actelor excentrice (benigne) ale acestuia.