Literatura juvenilă într-un „an de pregătire” (II)

Mihail Cosma subliniază cu satisfacţie controlul deplin pe care îl exercită asupra literaturii „clasa muncitoare” (în realitate, cenzura economică a statului, în urma naţionalizării din iunie 1948). El scoate în evidenţă şi necesitatea conformării literaturii pentru copii la exigenţele ideologice ale epocii:

În ţara noastră, unde principalele mijloace de imprimare a literaturii de află în mâna clasei muncitoare, însufleţită de o infinită dragoste pentru copii şi conştientă de datoriile pe care le are pentru generaţiile viitoare, se pune problema iniţierii unei literaturi axată pe linia dezvoltării fireşti a celor mici, pe justa linie ideologică de care sunt animaţi oamenii muncii.

Sintagma „justa linie ideologică” folosită de autor, topos relativ frecvent şi refugiu facil în faţa argumentelor în anii despre care vorbim, sugerează fermitate în combaterea oricăror devieri de la traiectoria sancţionată de ideologia oficială. Inamicul continuă să fie reprezentat de literatura occidentală, dar problema este în curs de soluţionare, căci „[o] bună parte din literatura poliţisto-american a fost aruncată la coş, iar rămăşiţele ei continuă să fie îndepărtate”. Structurat pe acelaşi calapod retoric cu alte articole din presa vremii, textul de faţă expune şi el, în treimea sa finală, problemele de actualitate şi direcţiile de acţiune pentru viitor în perioada de început a literaturii pentru copii şi tineret din perioada socialistă. Sunt evidenţiate eforturile Editurii de Stat şi ale editurii Cartea Rusă de a oferi copiilor „o literatură sănătoasă”. Acestea „au tipărit o serie de colecţii speciale”[1] şi „[a]par de asemenea mai multe reviste pentru copii”[2], dar lucrurile sunt departe de a fi perfecte, din cauza unor „deficienţe” calificate ca fiind „deosebit de mari”.

Multe din aceste deficienţe n-ar fi existat dacă am fi încercat să aprofundăm, cu mai puţină pripeală, uriaşa experienţă sovietică a literaturii şi presei pentru copii. O cucerire a specialiştilor sovietici din acest domeniu este ideea adaptării literaturii şi operelor pentru folosinţa celor mici. Astfel se rezolvă mult disputata controversă asupra fantasticului în literatura pentru copii, ca şi complexele probleme în legătură cu desenul animat. Mânuind metoda realismului socialist, autorii sovietici au înţeles încă de la început că literatura pentru copii trebuie să fie pătrunsă de ideologia de clasă a proletariatului, trebuie să reflecte lupta şi victoriile Partidului oamenilor muncii, adaptând toate acestea la caracterele cele mai fireşti pe care le manifestă sufletul copiilor.

Principala problemă semnalată de Mihail Cosma (şi rezolvată, pare-se, de scriitorii sovietici) este reprezentată de utilizarea elementelor fantastice în literatura pentru copii, aflată în aparentă contradicţie cu comandamentele realismului socialist. Necesitatea unei literaturi diversificate a fost şi ea soluţionată în Uniunea Sovietică, unde „nu apare un singur tip de cărţi, o presă uniformă pentru toate vârstele copilăriei. Cei din anii preşcolari îşi au albumele speciale dominate de descrieri animate; copiii din primii ani de şcoală au revistele lor, cei din anii înaintaţi de asemeni, ca şi adolescenţii. O sumedenie de reviste în care literatura este dozată după dominantele caracteristice vârstei şi evoluţiei copiilor. Acelaşi principiu se aplică şi în ceea ce priveşte cărţile pentru copii”. Autorul are dreptate. În Uniunea Sovietică existau, încă din primii ani de după Revoluţia din Octombrie, preocupări legate de compartimentarea literaturii juvenile pe categorii de vârste. Importanţa unei asemenea metode este subliniată de voci dintre cele mai influente, precum N. K. Krupskaia (soţia lui Lenin). Într-un articol apărut în 1926 în revista Pe drumuri spre o şcoală nouă, ea insistă asupra împărţirii cărţilor pentru tineret în categorii corespunzătoare unor grupe de vârstă[3]. (Va urma)

Imaginea care însoţeşte postarea de azi reprezintă un grup de copii sovietici interpretând dansuri populare (reproducere din Almanahul copiilor 1948)

---

[1] Seria Literatură pentru copii şi tineret de la Editura de Stat (înfiinţată chiar în 1948) şi va reprezenta nucleul din care se va constitui în scurt timp Editura Tineretului. În cadrul Literaturii pentru copii şi tineret apare o serie de poveşti, dintre care cităm Povestiri pentru Lenuţa de Mamin Sibiriak, Moş Gerilă şi Primăvara de Vitali Bianki sau Apa vie de Vlad Muşatescu (prelucrare a unui basm rusesc). Cartea Rusă are şi ea o serie de literatură pentru copii (în 1948 apare aici Floarea de piatră şi alte basme din Ural de Pavel Bajov) şi scoate o întreagă colecţie tematică (Bucuria copiilor).

[2] Pe 12 aprilie 1947 îşi începe apariţia revista Licurici, redenumită Cravata roşie în 1953, din februarie 1948 apare Pionierul, iar Universul copiilor este reorganizat şi apare cu un conţinut „corespunzător”, între martie şi iunie 1948, fiind transformat cu începere de la 5 ianuarie 1949 în Pogonici. A se vedea, pentru o prezentare detaliată a revistelor pentru copii şi tineret din perioada 1948-1953, Ana Enescu, Ideologie, propagandă şi manipulare în revistele pentru copii din România (1948-1965), Editura Universităţii din Bucureşti, 2015 şi lucrarea lui Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu, Istoria benzii desenate româneşti, 1891-2010, Editura Vellant, 2010. Despre revistele pentru copii, cu o preocupare specială pentru grafică şi ilustraţii, se va scrie critic în mai multe articole apărute în presă cu începere din 1948.

[3] N. K. Krupskaia, Aprecierea cărţii scrise pentru copii, Pe drumuri spre o şcoală nouă nr. 1 (1927), traducere românească în N. K. Krupskaia, Despre literatura pentru copii şi îndrumarea micilor cititori, Ministerul Culturii, Direcţia Generală a Aşezămintelor Culturale, Bucureşti 1955.