Al. C. (Corodar) Constantinescu – Cei trei voinici (II)

Cei trei voinici este greu de încadrat într-o specie epică bine definită. Scrierea are atât caracteristici de roman istoric (cu numeroase elemente de recuzită ce trimit la Evul Mediu, recrutarea personajelor din rândul claselor sociale medievale esenţiale, ţărănimea şi nobilimea, un etos al luptei cavalereşti), cât şi de basm (magicul număr trei al voinicilor şi al iubitelor lor, forţa aproape supranaturală a eroilor buni, capabilă să învingă aproape orice vrăjmaş, confruntarea dintre bine şi rău, prezenţa unor personaje simbolice, precum bătrâna locuitoare a bordeiului care închide şi deschide, ciclic, întreaga construcţie). Cu toate acestea, caracterul istoric este atenuat de lipsa oricăror indici de loc şi timp sau de absenţa unor personaje identificabile în realitatea trecută. „Basmul” este şi el atipic, căci nu există fenomene sau fiinţe supranaturale, zmei, vrăjitoare, plante sau animale vorbitoare, daruri sau puteri magice conferite eroilor. Din această perspectivă, s-ar putea spune că Cei trei voinici este un tip de „basm nou” (pentru a folosi terminologia lui Vladimir Colin[1]), care ilustrează lupta de clasă dintre ţărani şi nobili. Bazele acestei forme, care capătă o mare răspândire în primii ani ai regimului democrat-popular, fiind ilustrată de scrieri cu ecou în epocă[2], sunt puse chiar de Cei trei voinici.   

În câţiva ani schema noului basm, tributară stereotipurilor ideologice ale vremii, ajunsese să se demonetizeze într-o măsură atât de mare, încât chiar Vladimir Colin, principalul teoretician al conceptului, este exasperat de „pericolul monotoniei, al lipsei de fantezie, într-un cuvânt, al şablonului. Vechea schemă a basmului (Făt Frumos – Ileana – Zmeul) începe să fie tot mai frecvent înlocuită cu o nouă schemă în conformitate cu care un împărat rău (eventual balaur) ţine în robie un popor (de obicei şi pe zâna Primăverii, zâna Rodului sau zâna Florilor), dar un voinic răpune împăratul, eliberează robii şi se căsătoreşte cu zâna (!?) care revarsă belşug peste ţara mântuită”[3]).

Criticat va fi şi Al. C. Constantinescu. De exemplu, în amplul articol Să sporim forţa educativă a literaturii pentru copii[4], Eugen Luca afirmă: 

Necunoaşterea vieţii i-a determinat pe unii autori de basme să schematizeze, să sărăcească eroii basmelor, să-i transforme în nişte inşi care se mulţumesc să înşiruie lozinci. Unii scriitori, pentru a oferi copiilor prescripţii morale, caută să „îmbogăţească” basmul prin elemente ce-i sunt străine, să-l „actualizeze”. Astfel, în cartea lui Al. C. Constantinescu, „Cei trei voinici”, care înfăţişează răscoalele ţărăneşti din Evul Mediu, Preda, eroul principal, murind în bătălie, rosteşte întocmai unui ţăran muncitor care a învăţat marxism-leninismul, următorul discurs...”

Misiunea scriitorului pentru copii nu era, aşadar, deloc uşoară. Aflat în permanenţă între Scylla şi Charybda, acesta era obligat să navigheze cu abilitate printre comandamente ideologice de tot felul, să evite „schematismul” şi să creeze totodată o operă convingătoare, care să-i captiveze şi să-i educe pe tinerii cititori. Despre minusurile din Cei trei voinici scrie însuşi prozatorul, într-un articol general consacrat literaturii pentru copii apărut în revista Viaţa românească nr. 6 din 1950[5]. Este acel moment rar despre care pomeneam la începutul prezentării cărţii lui Al. C. Constantinescu, în care discursul devine autoreferenţial, iar autorul se contopeşte cu criticul. Dacă e să-l credităm pe autorul care practică (auto)critica, lucrarea nu este un basm, fie el şi de tip nou, ci „o povestire istorică, pătrunsă de spiritul luptei de clasă, din care copiii învaţă să biruie piedicile şi să fie neînfricaţi în faţa duşmanului”. Deşi începe prin a-şi introduce lucrarea pe lista nu foarte lungă a cărţilor care „dovedesc că scriitorii sunt conştienţi de necesitatea de a da copiilor un mijloc de cunoaştere şi de educare morală în cu totul alt spirit decât acela al trecutului”, Al. C. Constantinescu nu renunţă — în spiritul vremii — la autocritica scăderilor operei sale, afirmând că „[a]cţiunea în Cei trei voinici — cu tot caracterul ei istoric — se desfăşoară în afara spaţiului şi chiar în afara timpului. Lipsa aceasta de localizare diminuează valoarea instructivă a povestirii şi deci pe aceea educativă.” Intenţia auctorială va fi fost, aşadar, aceea de a da o scriere istorică; scriitorului i-a jucat o festă introducerea unor elemente ce caracterizează mai degrabă basmul, aşa cum am văzut, rezultatul fiind diluarea caracterului istoric al bucăţii.

Imaginile sunt reproduse din ediţia din 1961 a cărţii. 

---

[1] Vladimir Colin, Căile de dezvoltare ale noului basm, în Gazeta literară nr. 22 din 2 iunie 1956.

[2] De exemplu, Alexandru Andy (Pădurarul cel voinic, Editura de Stat, 1949), Nina Cassian (Nică fără Frică, Editura tineretului 1950), Mioara Cremene (Povestea Scânteii, Editura tineretului, 1951),  Al. C. Constantinescu (Ileana şi Făt-Frumos, Viaţa românească nr. 1 din 1953, apărută în volum la aceeaşi editură în 1956) etc.

[3] Vladimir Colin, art. citat.

[4] Contemporanul nr. 28 din 11 iulie 1952.

[5] Al. C. Constantinescu, Din problemele şi sarcinile literaturii pentru copii.