Dar când vor fi vrut să nu-i semene şi să-nveţe din purtările celuilalt erou al povestirii, Sandu, cel care-şi chibzuieşte astfel timpul încât are timp şi de joacă, nu prea au avut cum, căci autorul trece foarte grăbit tocmai peste partea cea mai importantă. El prezintă paralel pe Nicu cel dezordonat, căruia nu-i ajunge timpul pentru nimic şi pe Sandu, care îşi face în fiecare seară un plan, aşa că [sic] a doua zi timpul lui să nu se irosească fără folos. Lucruri juste, dar învăţătura din ele nu-şi dă pe deplin roade, pentru că autorul are o atitudine obiectivistă faţă de ambele cazuri.
Acuzaţia de obiectivism adusă lui Octav Pancu-Iaşi era una gravă în contextul epocii; ea era de multe ori asociată cu împăciuitorismul faţă de duşmanul de clasă, deşi în acest caz Şerban nu merge până acolo. Recunoscând meritul scriitorului de a nu fi didacticist, el îi reproşează acestuia că nu e totuşi convingător (acuzaţie întemeiată până la un punct, dar scuzabilă prin dimensiunile restrânse ale poemului, care nu permiteau elaborări prea complexe):
El [Pancu-Iaşi] nu reuşeşte însă să atragă pe copii, după părerea noastră, de partea lui Sandu, pentru că nu întăreşte acţiunile acestuia în fapte cât mai multe, convingătoare, şi mai ales pentru că nu pune deschis şi puternic chestiunea mobilului ce îl determină pe Sandu să înveţe.
Până în acest punct, criticile aduse (cu excepţia celei pentru „atitudinea obiectivistă”) par a fi îndreptate împotriva insuficientei fundamentări psihologice şi pedagogice, ceea ce poate reprezenta o linie rezonabilă. Lucrurile se dovedesc însă mai grave. Pentru critica realist-socialistă practicată la Flacăra nu există – fie şi în câmpul literaturii pentru copii – acţiuni gratuite sau având un unic scop intrinsec. Întreaga construcţie literară se cere subsumată unui obiectiv social-politic mai larg, în cazul de faţă, cel al construirii noii societăţi socialiste:
Silinţa la învăţătură nu e ceva înnăscut, care să existe la Sandu, nu e un scop în sine, ci este un mijloc pentru Sandu de a deveni un cetăţean de folos Patriei sale, un om învăţat care ca muncitor fruntaş, inginer, medic, aviator etc. să poată mâine fi în rândul luptătorilor care construiesc viaţa nouă. Credem că povestirea ar fi câştigat mult dacă ar fi mers mai departe, arătând spre exemplu cum organizarea timpului îi permite lui Sandu să-şi pregătească temeinic lecţiile, cum la şcoală este de asemenea evidenţiat, cum este stimat în consecinţă de colegi, bucurându-se de sprijinul lor colectiv. Acestea toate în contrast cu Nicu şi sigur că atunci cititorii povestirii ar fi avut prilejul să înţeleagă nu numai că dezorganizarea, lipsa de plan îi va face să nu-şi îndeplinească toate treburile, cu însuşi răul unui asemenea fapt, care constă în a nu fi folositor societăţii, rămânând în afara mersului ei. Autorul ar fi putut da povestirii sale un emoţionant conţinut patriotic, aşa cum de altfel se petrec lucrurile în realitate: tot mai mulţi copii consideră învăţătura ca sarcina lor de căpetenie, ca mijlocul de a participa, alături de cei mari, la înfăptuirea unor măreţe visuri. Să fi văzut copiii, citind această carte, de ce învaţă Sandu, că roadele pământului după care îşi împarte el timpul nu sunt numai ale lui, ci şi ale tuturor celor în mijlocul cărora trăieşte, să dorească fierbinte să-i semene. Desigur, cartea şi aşa contribuie la stimularea copiilor la învăţătură, dar ea nu insistă îndeajuns asupra educaţiei patriotice a copilului.
Timpul stă
în loc? face aşadar obiectul unei critici severe. Pe lângă
obiectivism, cărţii i se impută izolarea de colectiv, spiritul individualist,
ruperea de realitatea socială, ineficienţa educativă provocată în ultimă
instanţă de atitudinea deficitară la capitolul patriotism. După reţeta uzuală,
Geo Şerban îşi continuă articolul cu menţionarea unor surse sovietice din ale
căror îndrumări tânăra noastră literatură pentru copii ar fi avut de câştigat.
Se citează copios din A. S. Makarenco, pedagogul emblematic al perioadei
staliniste, din fruntaşul sovietic Mihail Kalinin (ale cărui cuvinte ar
reprezenta „un ajutor de preţ” pentru scriitori) şi, în fine, o sentinţă a lui
Maxim Gorki („Problema subiectelor cărţilor pentru copii este desigur problema
educaţiei sociale a copiilor”). În contrast cu realizările literaturii pentru
copii din Uniunea Sovietică (care începea să fie cunoscută în Republica
Populară Română graţie unui masiv program de traduceri[2]),
la noi succesele acestei literaturi întârziau să apară, căci, e de părere Geo Şerban,
„[n]u s-a scris la noi, încă, nicio carte să oglindească transformările
revoluţionare prin care a trecut ţara noastră, nu a fost povestită pentru ei
viaţa luptătorilor pentru libertate, care ar fi constituit pentru ei un exemplu,
nu s-a scris vreo carte care să familiarizeze pe copii cu munca oamenilor
liberi din uzini [sic] şi de pe ogoare; aceasta constituie o mare rămânere în
urmă ce se cere grabnic lichidată”. Această listă de reproşuri se încheie cu
îndemnul de a lăsa la o parte frica de realitate („Teama de a aborda aspectele
realităţii în literatura pentru copii nu-şi are rostul”).
Pentru Octav Pancu-Iaşi bilanţul evaluării din Flacăra este net negativ. Articolul lui Geo Şerban apăruse în siajul unui material nesemnat (aşadar cu întreaga greutate a unui articol redacţional) publicat în toamna precedentă în Scânteia (Mai multă atenţie publicaţiilor pentru copii, în numărul 1523 din 8 septembrie 1949) şi se pare că diriguitorii culturii aveau privirile aţintite asupra literaturii de gen, aflată la noi în stadiu emergent. Replica scriitorului a venit peste trei săptămâni. Despre ea va fi vorba în postarea următoare.
În imagine, Octav Pancu-Iaşi, într-o fotografie realizată pentru numărul din 24 mai 1958 al revistei Flacăra.
[1]
Este vorba de Cei trei voinici de Al. C. Constantinescu, Ograda minunată de
Cicerone Theodorescu, Nodul pământului de Elena Mătasă şi Pădurarul cel voinic
de Alexandru Andy.
[2] La
editura Cartea rusă şi, mai târziu, la Editura tineretului apar în 1949-1950
numeroase traduceri din literatura sovietică, dintre care autorul evidenţiază Steluţa de I. Vasilenko, Cu tine sunt tovarăşii de M. Prilejaeva, Vasioc Trubaciov şi prietenii săi de V. Oseeva, Mereu împreună de O. Havkin etc.
Un comentariu:
Ce bine că mi-a trecut prin cap să mă mai uit pe blogu-ți!
Trimiteți un comentariu